(fragmente din Memorii neisprăvite)
Fotografie de Nicu Dan Gelep
ZARURILE
Primăvara lui 1974 a fost plină de trăiri exaltate și aprehensive, deopotrivă. Pregăteam, cuprins de acea febră amoroasă a sufletului dornic de izbândă, bacalaureatul și admiterea la Facultatea de Litere. Deși Craiova era deja un oraș universitar, eu tânjeam după Parnasul bucureștean, cu o frenezie extrasă parcă din reveriile și ambițiile nevrotice ale tânărului Eliade (eram invidiatul posesor al Amintirilor acestuia, publicate la Madrid, în 1966).
Pe V. G. Paleolog îl vizitam destul de des. Cu un an în urmă, în 1973, chiar de ziua mea (năstrușnică coincidență!) apăruse în Luceafărul un superb interviu cu moșul, semnat de Sânziana Pop. Țin minte că l-am confruntat, cuvânt cu cuvânt, cu notițele mele, încercând să pricep unele nepotriviri, notițe agonisite în patru caiete, astăzi definitiv pierdute, și care se orânduiau astfel: I, Origini, copilăria și plecarea la Paris; II, Macedonski și alți scriitori; III-IV Brâncuși. Nu s-a păstrat decât un sigur dosar, pe care îl port mereu cu mine și care cuprinde fotocopii cu adnotări manuscrise, unele notițe, câteva cărți și broșuri de-ale moșului… Și totuși, mai presus de textele adunate ulterior, acest dosar, cu iz de hârtie îngălbenită și prăfuită, îmi revelă, ori de câte ori îl deschid, crâmpeie de imagini vii, chipul și gesturile moșului, fraze rostite demult, înduioșări ale sufletului și bolborosiri ale minții. E un catastif al nemorții.
Pentru ca acest om să vă poată încânta și vouă sufletul, e nevoie să îl priviți aievea. De aceea, voi transcrie trei portrete, creionate în 1945 și, respectiv, în 1973, de a căror desăvârșire artistică și umană nu mă îndoiesc și pe care le consider trei efigii temporale ale maestrului.
„Imaginați-vă o mască hirsută, hașdeiană, o privire cu luciri neobișnuite, care țâșnesc de sub două sprâncene groase, un trup enorm, tăiat parcă din roca cea mai rezistentă, peste care hainele de-abia sugerează o linie rotunjită. Impresia fizică este de forță elementară, de masivitate, gesturile fiind largi, poruncitoare, iar vocea profundă, puternică. Pe stradă, mergând în bătaia vântului, cu pălăria cu boruri largi, cu barba răvășită, imaginea sa devine de un pitoresc deosebit și oarecum straniu. Căci, încă o dată, este profund original profilul moral și fizic al acestui discipol macedonskian, călătorit în Franța și Anglia, care scrie studii despre Brâncuși, se interesează de problemele sinesteziei, elaborează plachete despre muzica lui Erik Satie, dar care face in același timp figură de gentleman farmer în comuna Corlate, Dolj, unde crește porci și totodată este preocupat de problema divinației și de viitoarea fuziune a artelor umanității. (Adrian Marino, „Efemeride macedonskiene. Convorbire cu V. G. Paleolog” în Universul literar, 27. 05. 1945).
*
„Trăiește la Craiova, cunoscut și în același timp nu îndeajuns de cunoscut, un om pe cât de încărcat de rare, neprețuite amintiri, pe atât de original și plin de farmec, aparținând cu totul și cu totul altei lumi decât cea de azi, un octogenar bărbos și vajnic, pe care de câte ori am prilejul să-l întâlnesc nu mă mai satur să-l ascult: V. G. Paleolog se bucură de marele privilegiu de a fi fost mulți ani de zile prieten cu Brâncuși, spunându-și unul altuia pe nume și mai mult decât atât – după cum îi scapă din gură în focul povestirii – spunându-și unul altuia «mă». Mi se pare că niciun titlu de glorie nu-l poate întrece, într-o ordine sentimental românească, pe acela ca Brâncuși să-ți fi spus «mă». Pe vremea lui Ștefan cel Mare, tot așa se vor fi mândrit moldovenii cărora, într-o clipă dulce și de neuitat pentru ei, voievodul le va fi scăpat un „mă” prietenos și intim.
Pentru că Brâncuși este de multă vreme un mit, pentru că mulți, care s-au aflat față de el la distanță de ani lumină, trăiesc acum din substanța acestui mit, vorbind, scriind, dialogând, conferențiind, fotografiind, filmând, comentând, teoretizând, și tot ce se mai poate face despre un om și o operă, când orice vorbă pe care el a rostit-o devine oracol, când ferăstrăul și toporul lui sunt privite ca uneltele unui demiurg, mi se pare ciudat că la ușa lui V. G. Paleolog – unul dintre primii apologeți ai lui Brâncuși pe tărâmurile noastre, unul dintre primii care i-au închinat o carte – nu-i o năvală de oameni care să asculte nemaipomenitele-i amintiri. «Modigliani trăgea cu coada ochiului la Brâncuși, dar într-o zi i-am spus: – Sculptura nu-i de tine. Apucă-te de pictură!» I-a spus? Nu i-a spus? S-ar putea să-i fi spus. Cert este că acest om, care trăiește acum la Craiova – după ce mai înainte rătăcise cu o șaretă trasă de un cal prin diferite sate ale Olteniei, spre a preda copiilor de țărani limba franceză – l-a cunoscut bine pe Modigliani, cert este că amintirile lui reînvie, din cel mai lăuntric unghi, o întreagă epocă, un ev al artei, a cărui amintire se stinge chiar pe malurile Senei.
Vatra pe care Brâncuși își pregătea prânzul rustic a devenit piesă de muzeu. Dar amintirile extraordinarului om de la Craiova? Cineva, un om sau mai mulți, ce și-ar propune să afle cum a fost o lume care a dispărut de mult, ar trebui să le culeagă, să le păstreze, să lase o mărturie despre acest horst omenesc, martor al altor vremi, al altor ere. Dacă ar fi după mine, zile întregi aș sta să-l ascult. Sau, mai degrabă, O mie și una de nopți.
Toți am fost, de îndată ce am început să luam cunoștință de opera lui Brâncuși, izbiți de noutatea și misterul acelui straniu ovoid de bronz, ce se numește «Domnișoara Pogany». Toți am fost tulburați, obsedați de esențiala, cosmica domnișoară. Dar octogenarul de la Craiova a stat cu ea la masă.
Și tot el l-a auzit pe Brâncuși, când Pogany plecase de mult din Paris, spunând într-o seară, cu vocea înăbușită: – Mă, să știi că am iubit-o!” (Geo Bogza, „Horstul” în Contemporanul, 23. 04. 1973)
*
„Într-o prea fericită zi a vieții mele, Geo Bogza mă privi cu un ochi mai blând ca de obicei și îmi spuse: „Mult stimată S. P., eu văd ce lucrezi și hărnicia dumitale îmi place. Te stimez mult pentru munca pe care o faci, dar te voi stima și mai mult dacă vei întreprinde tot ce se poate pentru a obține un interviu de la acest Foarte Mare Bărbat care este V. G. Paleolog.
Ne aflam în casa lui F. Brunea-Fox, cu prilejul aniversării Domniei Sale, și Foarte Marele nostru Bărbat ședea pe scaun, în fața mea. Un Dumnezeu nespus de frumos, ca în icoanele noastre de țară, îmbrăcat în cămașă de in, cu plete albe și barba bogată, cu ochii luminoși, prinși ca în două cercuri de piatră de amintirile unei vieți de aproape un veac. Am promis că voi călători la Craiova spre a-l afla pe V. G. Paleolog în universul domestic pe care îl stăpânește li l-am aflat: un univers cât o chilie de pustnic, zidit între cărți, populat de puține obiecte din lumea de altă dată și de câteva rândunele aclimatizate pe geam. Când Foarte Marele Bărbat întră în odăiță, spațiul se revarsă pe fereastră ca apa, și tot ce mai încape alături este umbra de argint foarte vechi și de perlă a doamnei prea-subțiri Clelia. Ea ne strecoară cu mâini de madonă sirop de trandafiri în apă cu gheață și când pleacă se dispersează ca aburul.
Iar dacă am întârziat din iarnă și până în primăvară împlinirea promisiunii, aceasta nu a fost din lipsă de vreme sau din uitare, ci pentru că în fața acelui Foarte Mare Bărbat pe care mi l-a arătat Geo Bogza, se cade să te înfățișezi curat. Am așteptat un anotimp potrivit de liniște pentru suflet, ca să pot transforma vorbele pe care le aud în cuvinte, cuvintele în înțelesuri și înțelesurile în rod. M-am pregătit să ASCULT.” (Sânziana Pop, „Propuneri pentru Paradis. De vorbă cu V. G. Paleolog” în Luceafărul, 16. 06. 1973)
Marele Bărbat s-a născut în satul Teiu, comuna Cornu (astăzi incluse în comuna Odorel, laolaltă cu Călugăreii și Bechetul), la 23 septembrie 1890 (deși în certificatul de naștere, datorită declarării tardive, va fi trecut anul următor), într-o casă strămoșească din partea mamei, Maria Paleu, „fiica mazilului Mită”, din Cornu, cum v-a mărturisi însuși Paleolog. Mită trebuie să fi fost un vătășel sau boiernaș. Moșul spunea că Paleii erau „vameși”, poate în sensul de adunători de biruri, ca în vechea Romă. Nu știu dacă aceasta Maria se chema Paleu, cum am notat eu, sau Paleo, cum notează alții, o ortografiere parcă mai străină, cert este că moșul mi-a vorbit de un alt străbun, Barbu Paleu, apoi de Stan Paleu, care s-ar fi „asociat cu Dimitrie și Tretie Paleu, cumpărând, la Corlate, o moșie de la Cantacuzinești”. Lucrurile sunt cețoase. Mai spunea el că numele lui ultim „Paleolog, adăugat mai târziu, este totuși numele pe care îl luase un poștaș din neam, poștă înființată pe vremea lui Kiseleff.” Oricum Paleolog se îmbrățișează cu numele mic, Basilie, așa cum apare în acte, purtându-ne cu gândul la basilei și la dinastia Paleologilor, cum tot așa, mai autohtonul Vasile îl evocă pe Vasile cel Mare, unul din Sfinții Părinți ai Bisericii, dar și Vasilații și alte toponime „de suflet”. Numele de familie suna, după certificatul scos abia în 1891, Gheorghescu (echivalentul mai autohton al lui Georgescu, preferat ulterior), după tată, acesta fiind „al lui Mâniosu, din neamul lui Grozavu, de loc din Galiciuica”. Dacă Brâncuși este omul nordului oltean, al Hobiței și Lotrului, V. G. Paleolog este, prin naștere, un vlăstar al sud-vestului regiunii. Și dacă tragem pe hartă o line dreaptă, unind Cornu (mai la nord-vest) cu Galiciuica (mai la sud-est), observăm că moșia de la Corlate, unde exegetul va petrece ani buni, este la jumătatea acestei distanțe. O întâmplare.
Și totuși, nimic nu pare întâmplător în viața acestui om născut în zodia Balanței, adică a bunei cumpătări sau cumpăniri. El însuși, așeza Întâmplarea pe tronul zeități tutelare a propriei religii, „așa de mare fiind rostuirea ei în viața mea, ca un arunc norocos de zaruri…”.
Vasile era al șaselea copil al Georgeștilor, născut chiar de ziua mamei, de Sfânta Maria Mică, pe stil vechi. A treia seară trebuia să vină ursitoarele, dar iată cum s-au petrecut lucrurile:
„Pe o măsuță scundă și rotundă, cu trei picioare – mi-a povestit V. G. Paleolog –, au întins un ștergar din cele din lacră, peste care au așezat un fir de busuioc d-ăl verde, un strugure dat în copt, o cărticică din câteva foi – trebuie să fi fost din ale tatei – și un pistornic de lemn, vechi și cu tăinuite și sfinte crestături chirilice în șteap, luat de la icoană, spre uimirea bătrânei moașe. „Trebuie să fie din cei ce pun sigiliu: ori popă, ori domn mare” – i-a spus mama dorința. Dar înainte de cântatul dintâi al cocoșului, tocmai pe când mama mă visa jucându-mă cu șase pietricele, pisoiul nostru, mare și negru, sare de pe fereastră – că o lăsaseră deschisă pentru ursitoare – drept pe marginea mesei de jos și o răstoarnă, prin ce minune?, cu fața peste toate cele puse pe ea. Mama sare din somn și întrerupe visul. Făcând semnul crucii, a îndreptat masa și a pus iarăși pe ea darurile de pe jos. Nu a mai fost chip să adoarmă până dimineața. Așa a rămas cu visul întrerupt și fără să mai audă ursitoarele. Îndeosebi pe-a treia trebuie să o auzi, că ea este scurtă-n vorbă și ce zice se împlinește. Despre această masă a ursitoarelor, o dată doar, mi-a vorbit mama, când a trebuit să-mi iau lumea-n cap, să plec la București.” (Dumitru Velea, „V. G. Paleolog. Trepte din spectacolul prieteniei”, Tribuna, nr. 120, septembrie 2007)
Nu împlinise bine un an, și familia se mută la Craiova. Și asta pentru ca tatăl, om cu carte și stare, va ocupa funcții importante în ocârmuirea județului. A publicat scrieri juridice ‒ Una parte din ticăloșiile administrației colectiviste (1888), Mișcarea funcționarilor județeni și comunali din toată țara pentru revendicarea drepturilor la pensiuni (1893), Legea de expropriație pentru cauza de utilitate publică cu câteva explicații practice (1899) ‒, fiind un om al ideilor înnoitore și, în casă, antimonarhist. Amintirile lui V. G. Paleolog din Cetatea banilor sunt prodigioase, unele păstrate chiar din primele întipăriri perceptive în memoria crudă a copilandrului, altele așternute mai apoi, pe măsură ce lumea din jur tot creștea și își adâncea înțelesurile cu noi și noi „pânze”, desprinse din căutări voite sau întâmplătoare, alteori adunate din povestirile atâtor oameni cu care și-a încrucișat pașii. Lumea aceasta a Craiovei sfârșitului de secol al XIX-lea nu va rămâne doar a lui, ci îi va fi „împrumutată” și lui Costache (Brâncuși), atunci când va înfățișa cititorilor, în vorbe neasemuit de meșteșugite, Tinerețea lui Brâncuși (Editura Tineretului, 1967), căci pași lui Vasile au călcat pe urma celuilalt, înainte chiar ca acest fapt să aibă vreo noimă pentru cei doi.
Copilăria lui V. G. Paleolog începe cu ochii deschiși spre lumea de la Obedeanu.
Constantin Obedeanu, om de vază în vremea sa, ajuns caimacan la 1740, se trăgea dintr-o familie de mari boieri. Casele ridicate de acesta, la capătul Străzii Obedeanu de azi, în preajma școlii cu același nume, „erau întărite cu meterezuri şi cu crenele, cu turlă înaltă la intrare, […] în curte avea un parc mare, unde erau cerbi şi fazani, şi care mergea până la heleşteul lui Obedeanu de la Craioviţa”. Mai aflăm, din relatări istorice, că între 1748-1753, a fost ridicată o biserică, ctitorie a familiei, cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, în ale cărei chilii va fi adăpostit un spital și, mai apoi, o școală. Pentru chivernisirea bisericii, școlii și spitalului, Obedeanu va lăsa „o mare avere”. Pe la 1887-1888, primăria orașului a dărâmat vechea școală, construind, din fonduri proprii, două așezăminte: unul pentru Şcoala primară de băieţi nr. 1 „Obedeanu”, şi altul pentru Şcoala primară de fete nr. 2 „Zoiţa Brâncoveanu”, localuri în care şcoala a funcționat până în 2010, când a fost desființată, printr-o hotărâre a Inspectoratului școlar județean Dolj. O netrebnicie posibilă doar într-o țară anticulturală, așa cum este România zilelor noastre. Am stăruit asupra școlii, pentru că așa cum am cunoscut-o în copilărie, așa cum au știut-o Brâncuși și Paleolog, viitorimii nu îi va mai fi dat poate să o cunoască.
V. G. Paleolog mi-a povestit și mie despre acea lume de la Obedeanu, de felurite nații, în special despre armenii refugiați după holocaustul turc, dar textul pe care îl reproduc este genuin.
„Între acei oameni ajunși Craiovei erau armenii scăpați măcelului din 1896, poruncit de Abdul Hamid, o noapte a Sfântului Bartolomeu la puterea a zecea, în care au fost asasinați 300.000 de oameni (cel mai uriaș genocid până la lagărele fasciste). De la Anton Șamoradian, halvițar în hanul zis al lui Rusoiu (colțul străzii Primăverii), și de la prietenul lui, Apolitis (pe care l-am surprins în fundul grădinii lui, vecină cu a noastră, îngenuncheat cu palmele spre soare, închinându-i-se, spre spaima mea, neînțelegându-i bolboroseala), am păstrat două zaruri rătăcite de Apolitis în prăvălia lui Șamoradian. Am conservat aceste zaruri cu o tainică sfințenie, nepricepând decât 14 ani mai târziu ce semnificație aveau simbolurile incizate în fildeșul lor. […] În aceeași ambianță «internațională» de care vorbeam, am copilărit în brutăria lui Traicu, care nu era altceva decât o tainiță de comitagii (adică rezistenți macedoneni împotriva lui Abdul Hamid), spaima jandarmeriei otomane, a căror faimă fusese de-a răpi pe Miss Stone, o celebră ziaristă americană, răscumpărată cu dolari grei, dar care a păstrat cele mai duioase amintiri ale captivității ei, făcând din acești comitagii eroi moderni ai luptei pentru libertate. În brutăria lui Traicu, acești comitagii erau frământători de cocă pentru lipiile care deveneau «prăjituri» pentru cei ce asudau pe ogoare, bieții țărani veniți la oraș după treburi. Mai toți purtau cicatrice pe corpul lor gol până la brâu, semne ale împușcăturilor ori tăișurilor de sabie din luptele cu urmăritorii lor, jandarmii otomani. În climatul acelui cerc «internațional» (îmi mai amintesc de blânzii austrieci cizmari sau mecanici la întreprinderea de mașini agricole Clayton și Shutleworth, de caretașii cehi, de florarii unguri, de sculptorul neamț Gossler, de doctorul rus Roskowsky, de ale cărui îngrijiri ne bucuram când eram bolnavi) mi s-a format o personalitate doritoare de necunoscut.” (Ilarie Hinoveanu, „V. G. Paleolog”, Ramuri, martie, 1972).
Iată și ce îi mai povestea moșul Sânzienei Pop, în 1973:
„Țin minte că [Macedonski] a fost uimit foarte tare când i-am prezentat zarurile mele, pe care le făurisem după un model oriental. Pe când eram mic, venise la Craiova, scăpat din năpasta genocidului, un armean pe nume Politis, care deveni ulterior fabricant de acadele și pe care, într-o bună dimineață, fără ca el să mă simță, l-am găsit în grădină așezat în genunchi, adorând soarele în extaz. La el am văzut pentru prima oară niște zaruri pe fețele cărora nu erau puncte ci însemne ciudate, hieroglifice. Le consulta în fiecare dimineață, aruncându-le, după ce le scotea cu mare grijă din buzunărelul dinăuntru al laibărului. Mai târziu, când m-a îndrăgit, mi-a făcut și mie cadou trei zaruri și eu, cum am avut întotdeauna tendința spre nou și inedit, mi-am confecționat alte trei zaruri pe înțelesul meu. Macedonski, mare admirator al lui Mallarmé ‒ («Toute pensée emet un Coup de dés») ‒ a primit cu mare entuziasm ideea mea de a inventa un joc de zaruri cu simboluri poetice. Mai târziu, i le-am arătat și lui Brâncuși, la Paris, și împreună cu el am făcut alte șase zaruri, din marmoră, cărora le-am adăugat și simboluri occidentale, în afara celor ale lui Zoroastru. Brâncuși a folosit simbolul spiralei, care semnifica bucuria, pentru a face portretul lui James Joyce, alis Fennigan, prietenul nostru comun. «Ești extraordinar! mi-a spus Macedonski când i-am arătat zarurile. Nu ești pentru aicea. Du-te!». Și cu zarurile acelea am plecat din țară.” (Sânziana Pop, „Propuneri pentru Paradis. De vorbă cu V. G. Paleolog” în Luceafărul, 16. 06. 1973)
În 1945, V. G. Paleolog anunța o carte intitulată Zarurile, opuscul care însă nu a mai apărut, datorită schimbării regimului în România. Abia în 1968-1969, a început facă publică povestea zarurilor, în două articole, ambele apărute în revista craioveană Ramuri.
Așa cum ați observat, relatările pe care le-am transcris vorbesc ba de două zaruri luate pe ascuns, ba de trei, dăruite de armean. Mie mi-a vorbit de trei, cu însemne zoroastrice și care îi fuseseră dăruite. Nu putem știi cu siguranță adevărul și nici nu cred că mai este important. Amintirile moșului nu aveau rigoarea documentarului pe care mulți o așteaptă. O spun spre dreptate: memoriile lui mi-au apărut totdeauna când, binevoitori, reluam istorisirile spre luminarea mea, dospite cu sensuri mereu noi, fabulații și împănări ivite din meandrele unei minți în care ceea ce ar fi putut să fie se amesteca, ca într-un vis, cu ceea ce a fost aievea. În plus, moșul avea, atunci când l-am cunoscut, optzeci și doi de ani.
În răstimpul pe care l-am petrecut alături de el, am înțeles că bătrânul meu prieten prețuia mult zarurile (erau șase, lucrate în os), mai mult decât s-ar putea bănui, și s-a străduit să le înscrie în tradiția aleatorismului, a analizei combinatorii, a poeticii hazardului. Nu știm cu siguranță, dar zarurile adevărate, în forma pe care o cunoaștem, au apărut cândva, între 1910-1920.
Zarurile erau menite să permită alăturarea de concepte, Idei cum le spunea el, într-o sintaxa generativă, obținând mereu formulări noi pe care le suceai și răsuceai după cum te ducea capul. Și-ar fi dorit mult ca tinerii să se joace cu ele, să-și descătușeze imaginația și puterea reflecției. Erau paralele sinesteziei (o altă temă la fel de dragă și aplicată chiar analitic pe un text manuscris al lui Macedonski), permițând „o simfază de idei” pe care o compara cu simultaneitatea aștrilor de pe firmament sau cu intercomunicarea din codul genetic.
Dincolo de milioanele de posibilități de a genera filozofeme, zarurile mai trebuie cercetate sub aspect ideografic, pentru a înțelege elecțiunea semnului, socotit de Paleolog ca o întruchipare grafică a Ideilor de un anume universalism formal. Pentru fiecare dintre cele 36 de semne, se pot găsi o mulțime de justificări de la ornamentică la tradiții străvechi.
Mai rămâne, de asemenea, de analizat, dacă aceste concepte sunt, în esență, reprezentative pentru universul filozofic, religios sau magic. Or, o astfel de muncă poate fi mai drastică și mai îndelungată decât însăși conceperea lor.
Am să închei această a doua parte cu un text a lui Tretie Paleolog, text descoperit de Internet, dar care nu se poate pierde, și care sintetizează problematica asocierii și a hazardului, prețioasă, mai ales, pentru viitoarele abordări ale operei brâncușiene.
*
„Tretie Paleolog – Prolegomenes pour une sculpture aleatoire
Cercul de Studii Brâncuşi
Academia R.S.R.
Calea Victoriei 125
Bucureşti, tel. 317304
Pentru tata Ciornă
Urmează banda cu rezultatele din ordinator
Prolegomene pentru o sculptură aleatorie
Tatăl meu, cu mulţi ani în urmă, îmi spunea că Brâncuşi nu a exclus niciodată hazardul din opera sa.
1) Ceea ce bătrânul meu prieten încerca, îmi spunea el, «este aşezarea în ansamblu, gruparea unora dintre operele sale în scopul de a obţine un efect compoziţional spiritual». Cel mai bun exemplu este oferit în mod evident de trilogia amplasată la Târgu-Jiu, un adevărat joc al corespondenţelor, cu semnificaţii cosmice şi antropocentrice în acelaşi timp. Dar cu mult înainte de 1938, cu ajutorul aparatului său fotografic, Brâncuşi îmbina numeroase grupaje de sculpturi pe care le fotografia în atelierul său, făcându-ne să înţelegem mai bine sensul permutaţional al gândirii sale.
2) Voi aminti în primul rând acea uimitoare alăturare a lui Socrate în lemn, la picioarele căruia a pus ca un obiect, ovoidul Nou Născutului, sugerând astfel maieutica sufletului omenesc, însăşi esenţa discursului socratic.
3) El repetă aceeaşi experienţă cu Cocoşul în bronz, alături de care aşează capul unei Muze Adormite, evocând prin asta trezirea creatoare care întrerupe visul inconştient generator al actului de graţie artistică
4). Dar această partidă de şah pe care o joacă cu operele sale este fructul unor îndelungi meditaţii în care hazardul creaţiei se înlănţuie, de-a lungul anilor, cu invenţia poetică. Alteori, Brâncuşi meditează, de o manieră premonitorie pare-se, la vreo nouă operă. Astfel, zece ani înainte de a realiza trilogia de la Târgu-Jiu, el a încercat o altă lovitură în această mare partidă de şah pe care a imaginat-o, apropiind doi stâlpi simbolici, cel al Sărutului şi al Sufletului eliberat de corp pornit în căutarea cerului nesfârşit. O fericită întâmplare a vrut ca străpungerea unei axe urbanistice să-i îngăduie, pe loc, să combine Coloana sa infinită, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii într-un ansamblu de o triplă semnificaţie filozofică şi lucidă.
5). Tatăl meu precizează că sculptura lui Brâncuşi nu trebuie considerată ca fiind expresia directă a unei anumite idei, ci mai degrabă revelaţia indirectă, prin mijlocirea formelor evoluând în spaţiu, a armoniilor semnificante, a intuiţiilor profunde ale materiei, formelor şi gândirii omeneşti, integrare a întregului care exprimă ideile în sine, fără a le reprezenta propriu-zis, dar făcându-ne să participăm la însăşi actul creaţiei lor, acest gest demiurgic spontan, simultan cu înţelegerea în sine. Și, în acest sens, îl cita pe Nietzsche: «Dacă vreodată, jucând cu Zeii, mi-aş arunca zarurile pe masa divină a pământului, căci este o Masă Divină ca însuşi Pământul şi care se cutremură la noile cuvinte creatoare şi la aruncarea zarurilor de către Zei…»
6) În 1911, atunci când Brâncuşi s-a împrietenit cu tatăl meu, acesta i-a propus un joc cu şase zaruri, a căror ideograme înscrise pe feţele lor erau inspirate în parte de un vechi joc armean, zoroastrian la origine.
7) Ilustraţie. Cele 36 de feţe ale zarurilor. Erau semne naive sugerând lucrurile esenţiale care umplu universul. Mulţi ani au jucat, uneori, împreună, alteori de unul singur. După plecarea tatălui meu care s-a înapoiat în România, Brâncuşi a făcut cunoştinţă cu James Joyce, pe care l-a iubit mai cu seamă pentru arta sa de a vorbi oracular şi divinatoriu, arhaică şi orală a muntenilor din Carpaţi.
8) Fiind somat de Joyce să-i facă un portret «abstract», Brâncuşi i-a propus simplu simbolul Bucuriei înscris pe zarurile sale, care pare să fie de origine minoică sau orientală.
9) Raymond Queneau, poetul nostru al aleatoriului, vizitând atelierul lui Brâncuşi, a avut intuiţia prezenţei imanente a acestui joc de zaruri care părea să fie în fruntea evoluţiilor din sculptura sa.
O păsăruică rotundă ca un măr
o pasăre filiformă,
un cocoş uriaş
îşi iau zborul
……………………
Se’nalță
s-aclame lumea
al cărui ou se află acolo-tocmai
nou-născutul rotund ca un măr.
foca, coloana fără sfârşit
lebăda, animalul nocturn
rămân legaţi de ursita lor
pe care-o tânără sofisticată
le priveghează liniştit.
Dacă jocul de zaruri de marmură al lui Brâncuşi s-a pierdut, în România, tatăl meu a păstrat cu grijă o replică a lui în os.
Către sfârşitul vieţii sale, Brâncuşi a aprofundat încă şi mai mult formele arhetipale. A desenat, a meditat îndelung asupra semnificaţiilor profunde ale sferelor, triunghiului, razelor. Ne-a lăsat un desen care aminteşte de «mandala» sacră tantrică şi budistă pe care a presimţit-o în India. El indică semnificaţia scriind dedesubt «Sinea mea oarecum».
10). Este suficient să se compare acest desen cu cele trei sau patru faţete ale zarurilor despre care vorbim pentru a înţelege de unde provin aceste elemente. Să fie oare acesta fructul lor?
Nu vom şti niciodată seriile şi aranjamentele conotaţiilor care l-au dus aici. Asceza meditaţiei pe care o reclamă acest ultim desen al lui Brâncuşi este dificilă şi îndelungată.
Efortul de meditaţie pe care îl face la fiecare aruncare de zaruri spre a sugera ansambluri filozofice şi poetice este la fel. La fiecare aruncare, şase noţiuni filozofale arată o altă cărare pe care gândirea umană o poate urma.
Îl vom invita pe cititor să-şi graveze el însuşi aceste şase zaruri dragi lui Brâncuşi, cu scopul ca în orele faste ale spiritului să le arunce şi să-şi noteze conotaţiile care îi sunt oferite într-o succesiune hexagonală. Aceste notaţii şi conotaţiile lor îi vor putea servi pentru tot atâtea poeme. Pentru un sculptor, pentru un pictor, aceste succesiuni hexagonale de simboluri vor putea constitui tot atâtea schiţe posibile, conotative, pentru o operă pe care ar putea-o întreprinde.
Repetăm: fiecare aruncare indică o nouă cale care se deschide şi pe care gândirea o poate urma. Numărul de aruncări posibile se ridică la 1.179.686.400 de combinaţii (A 6 36).
Dar inerţia în gândire este mare. Există atâtea deziluzii semănate în drumul nostru! De ce să te mai pleci la corvoada plicticoasă, la fiecare aruncare de zaruri, să scrii tu însuţi ansamblul poetic pe care ţi-l oferă?
Iată de ce, însuşi Raymond Queneau renunţând să reediteze cele «O sută de mii de miliarde de poeme», le-a introdus în memoria unui ordinator, la rându-ne am introdus şi noi în programul de ordinator acest miliard de aruncări de care Brâncuşi s-a interesat atâta.
Apăsând pur şi simplu un buton, amatorul de artefacte moderne, prea leneş pentru a ciopli, grava sau scrie, poate să obţină de la ordinator o dovadă în toată regula, dactilografiată, a unei aruncări de zaruri pe care taman a provocat-o.
Ca orice dovadă datată şi semnată, fie ca acest text să-i servească să reflecteze mai târziu, din timp în timp, la potenţialul gândirii sale pe care o foloseşte încă prea puţin în scopuri poetice. Să mediteze la faptul că în programul ordinatorului dorm şi visează încă mai mult de un miliard de sculpturi brâncuşiene.
Tretie Paleolog
Bibliografie
1) Paleolog, V. G., Brâncuşi-Brâncuşi, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 109.
2) Ibidem, p. 118.
3) Ibidem, fig. 28.
4) Ibidem, fig. 57.
5) Ibidem, fig. 22 şi Pogorilovschi, Ion: Comentarea capodoperei: Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, Ed. Junimea, Iaşi, 1976, p. 191-192. A se vedea, de asemenea, Paleolog, Tretie, De vorbă cu Brâncuşi, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p. 54, fig. 29.
6) Paleolog, V. G. Brâncuşi-Brâncuşi, Ibidem, p. 45, fig. 19.
7) Paleolog, V. G. «Jocul de zaruri şi poezia», 1972 (manuscris).
«În Orient, anumiţi armeni care au moştenit tradiţii urcând până la Zoroastru, îşi cercetează încă viitorul în aruncarea unor zaruri ale căror feţe mai poartă încă simboluri antice.
La începutul secolului, copil fiind, asistam la acest obicei al uni bătrân armean refugiat în România din cauza credinţei sale creştine. Câţiva ani mai târziu, mentorul meu în poezie, Alexandru Macedonski, un mare admirator al lui Mallarmé, încuviinţa cu un surâs ideea mea de a inventa un joc de zaruri cu simboluri poetice. Îmbătat de libertate, am sosit la Paris unde hazardul prietenei care m-a legat de Brâncuşi, a fost pecetluit sub semnul acestor zaruri. Am meşterit şase, în marmură, iar eu am adăugat câteva simboluri occidentale celor zoroastriene. Brâncuşi a împrumutat unele din ele, spirala arhaică semnificând bucuria, pentru a face portretul lui James Joyce, alias Fennigan, un alt prieten».
8) Paleolog, V. G., Brâncuşi-Brâncuşi, Ibidem, p. 10; 83; 116; nota 10. A se vedea, de asemenea, Andronescu, Șerban, Brâncuşi and the hiden dimension, în revista “Bye Cadmos” nr. I, 1976, p. 32-33.
9) Caraion, Ion, Masa Tăcerii. Simpozion de metafore la Brâncuşi, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p. 260-261.
10) Paleolog, V. G., Brâncuşi-Brâncuşi, op. cit., planşa I, p. 4. A se vedea, de asemenea, Paleolog, Tretie. De vorbă cu Brâncuşi, op. cit., planşa I, nota 19.
11) A se informa la Centrul Naţional de Artă şi Cultură G. Pompidou, la Paris.”
*
Adaos. Pentru cititorul care va simți dorință să se joace cu aceste zaruri, am să adaug o legendă mai lămuritoare, pentru a evita confuzii de lectură.
Primul zar: Eu, Eu în Univers, Zeii, Înfruntarea Zeilor, Timpul, Cantitatea.
Al doilea zar: Conștiința, Spiritualitatea, A fi, Geometria, Sexualitatea, Identitatea.
Al treilea zar: Echilibrul, Forma, Viața, Trăirea, Muzica, Bucuria.
Al patrulea zar: Moartea, Iubirea, Destinul, Eticul, Materia, Bucuria de a fi.
A cincilea zar: Concluziile, Inteligența, Literatura, Simbolul, Știința, Perfecțiunea.
Al șaselea zar: Cauza, Verbul, Acțiunea, Plăcerile trupului, Durerile trupului, Infinire – Eu și celelalte lumi. (desene reproduse după Paleolog, V. G., Brâncuşi-Brâncuşi, Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 82)
Dan Caragea 
Lasă un comentariu