Postat de: Dan Caragea | 14/09/2016

AURELIAN RĂZVAN IONESCU

L-am cunoscut într-o seară pe când treceam agale, tăifăsuind cu un prieten portughez, pe lângă Galeria „Orizont”. Era aproape de ora închiderii, dar artistul se afla încă înăuntru, împreună cu soția, doamna Ruth Ionescu. Nu mai știu ce am vorbit atunci, eram cu toții în vervă și plini de entuziasm, și așa s-a scurs mai bine de un ceas. La plecare, am schimbat cărți de vizită și ne-am propus să ne revedem. Și ne-am revăzut. M-a invitat, de mai multe ori, acasă, la câte o cină „gourmet”, cum nu am mai mâncat nicăieri în București. Visam, pe vremea aceea, cu câțiva prețuitori de artă, la o galerie online și ne-am făcut cu Răzvan planuri despre o posibilă expoziție în Portugalia. Nu a fost să fie. În ultimii ani am pierdut legătura, dar ceva în suflet mi-a rămas nemistuit și nu mi-a mai dat pace. Acum, când vestea morții lui a venit ca din senin, mă gândesc la cât de neisprăviți suntem noi oamenii și cum lăsăm ca uitarea să-și țeasă vălul ei nestrăveziu ce ne acoperă mințile.

Arta lui Răzvan Ionescu m-a stârnit din prima clipă, privind-o prin geamul uriaș al galeriei. O osmoză subtilă între grafică și pictură, o creație intelectuală, impregnată de cultură, veche și nouă, deopotrivă. Amintiri de papirusuri descoperite prin biblioteci, de hărți medievale, de texte criptice ne vin instantaneu în minte privindu-i Orașele ‒ regăsite, suprapuse. Un pictor al planului. Și al textului, ca țesătură, ca semioză. Orașele lui A. R. Ionescu sunt, în fapt, cartografii onirice. Nu avem de-a face cu peisaje, ci cu acel gen de reprezentări pe care le regăsim în anluminuri sau pe frescele mânăstirilor. Toate ne vorbesc de vestigii, de cetăți ce sfidează timpul. Dar reveria mea continuă: visez să-i văd lucrările expuse pe pereți netencuiți, din piatră robustă, aici în Iberia, la capătul lumii, și unde începe și Lumea lui.

A absolvit Academia de Arte „Nicolae Grigorescu” în 1976. Este laureat al „Premiului pentru pictură” al UAP (2005). Lucrările sale sunt prezente in colecții din Romania, Austria, Suedia, Germania, Israel, Franța, Spania, Italia, Olanda, Canada, Liban și Coreea de Sud.

 

LICĂRIRE

În ceasuri molcome, autumnale ‒

În chinuit amurg ce se petrece ‒

Sufletul meu e însăși apa rece

În amfore de aur… între cristale…

*

VISLUMBRE

A horas flébeis, outonais‒

Por magoados fins de dia ‒

A minha Alma é água fria

Em ânforas d’Ouro… entre cristais…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

FANATISM

Mi-e inima, văzându-te, sfârșită.

Orbiți mi-s ochii că te pot privi!

Nu ești doar rațiunea mea de-a fi,

Pentru că ești chiar viața mea trăită!

*

Nu văd nimic, astfel înnebunită…

Și trec prin lume ca să pot citi,

Iubite, -n cartea ființei tale vii

Povestea de atâtea ori citită!

*

„Fragil e totu-n lume, trecător…”

Când îmi spun asta, al harului izvor

Prin gura lui divină mi-a grăit!

*

Își spun, privind spre tine-ngenuncheată:

„Ah! Pot să piară lumi și astre-odată,

Căci ești ca Domnul: început, sfârșit!”

*

FANATISMO

Minh’alma, de sonhar-te, anda perdida.

Meus olhos andam cegos de te ver.

Não és sequer razão do meu viver

Pois que tu és já toda a minha vida!

*

Não vejo nada assim enlouquecida…

Passo no mundo, meu Amor, a ler

No mist’rioso livro do teu ser

A mesma história tantas vezes lida!…

*

„Tudo no mundo é frágil, tudo passa…

Quando me dizem isto, toda a graça

Duma boca divina fala em mim!

*

E, olhos postos em ti, digo de rastros:

„Ah! podem voar mundos, morrer astros,

Que tu és como Deus: princípio e fim!…”

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

PRIVEȘTE-MĂ, IUBITUL MEU DRAG, IARĂ

Privește-mă, iubitul meu drag, iară:

Cu ochii tăi de aur mă desfată,

De sărutări și dragoste-s avară

Și lasă numărarea ne’ncheiată.

*

Iar dacă ochii-mi sunt ca piatra rară,

Doar fericirea, al tău bine cată;

Mi-s mâinile izvor de apă clară

Cântând peste grădina însetată.

*

Sunt tristă ca o frunză părăsită

În parcul gol, de toamnă azvârlită

Pe lacul încărcat cu nuferi vii…

*

Domnul mi-a dat să te-ntâlnesc în cale…

Ce spui tu Domnului când treci agale

Pe lângă mine, fără-a mă-ntâlni?

*

MEU AMOR, MEU AMADO, VÊ… REPARA

Meu amor, meu Amado, vê… repara:

Pousa os teus lindos olhos de oiro em mim,

‒ Dos meus beijos de amor Deus fez-me avara

Para nunca os contares até ao fim.

*

Meus olhos têm tons de pedra rara

‒ É só para teu bem que os tenho assim –

E as minhas mãos são fontes de água clara

A cantar sobre a sede dum jardim.

*

Sou triste como a folha ao abandono

Num parque solitário, pelo Outono,

Sobre um lago onde vogam nenúfares…

*

Deus fez-me atravessar o teu caminho…

‒ Que contas dás a Deus indo sozinho,

Passando junto a mim, sem me encontrares? ‒

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

EU AM PIERDUT FANTASTICE PALATE

Pierdut-am eu fantastice palate

Ca pâcla-n zare, încet, s-au destrămat…

Să-nving, să lupt, voindu-le apărate,

Cu lănci ce, rând pe rând, s-au sfărâmat!

*

Pierdut-am eu galerele-nghețate

Ce-n marea ceții reci s-au scufundat…

– Atâtea piedici! Cum să le vezi pe toate? –

M-am aruncat în val; nu le-am salvat!

*

Pierdut-am cupa și al meu inel,

Pierdut-am calul, zalele de-oțel

Și coiful meu bătut cu pietre mii…

*

Îmi vin pe buze rugăminți străine…

Mi-e inima strivită sub coline…

Privesc uimită mâinile-mi pustii…

*

PERDI OS MEUS FANTÁSTICOS CASTELOS

Perdi meus fantásticos castelos

Como névoa distante que se esfuma…

Quis vencer, quis lutar, quis defendê-los:

Quebrei as minhas lanças uma a uma!

*

Perdi minhas galeras entre os gelos

Que se afundaram sobre um mar de bruma…

– Tantos escolhos! Quem podia vê-los? –

Deitei-me ao mar e não salvei nenhuma!

 

Perdi a minha taça, o meu anel,

A minha cota de aço, o meu corcel,

Perdi meu elmo de ouro e pedrarias…

*

Sobem-me aos lábios súplicas estranhas…

Sobre o meu coração pesam montanhas…

Olho assombrada as minhas mãos vazias…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

II ‒ PRIVIREA MEA E LIMPEDE CA FLOREA-SOARELUI

Privirea mea e limpede ca floarea-soarelui.

Am obiceiul de a umbla pe străzi

Privind în dreapta și în stânga

Și, din când în când, înapoi…

Iar ceea ce văd în fiecare clipă

Este ceea până acum nu am mai văzut niciodată

Deși știu prea bine cum să iau aminte…

Știu să am uimirea esențială

Pe care o are un copil care, la naștere,

Și-ar fi dat seama că s-a născut cu adevărat…

Simt că mă nasc în fiecare clipă

Pentru eterna noutate a lumii…

*

Cred în lume ca într-o margaretă,

Pentru că o văd. Dar nu mă gândesc la ea,

Pentru că a gândi înseamnă a nu înțelege…

Lumea nu a fost făcută pentru a ne gândi la ea

(A gândi însemnă să fii bolnav de ochi),

Ci pentru a o privi și a fi de acord…

*

Eu nu am nicio filozofie; am simțuri…

Dacă vorbesc despre natură nu înseamnă că știu ce este ea,

Înseamnă că o iubesc și, de aceea, o iubesc,

Pentru că cine iubește nu știe niciodată ce iubește

Nici nu știe de ce iubește, nici ce înseamnă a iubi…

*

A iubi este eterna inocență

Iar singura inocență este a nu gândi…

*

II ‒ O MEU OLHAR É NÍTIDO COMO UM GIRASSOL

O meu olhar é nítido como um girassol.

Tenho o costume de andar pelas estradas

Olhando para a direita e para a esquerda,

E de vez em quando olhando para trás…

E o que vejo a cada momento

É aquilo que nunca antes eu tinha visto,

E eu sei dar por isso muito bem…

Sei ter o pasmo essencial

Que tem uma criança se, ao nascer,

Reparasse que nascera deveras…

Sinto-me nascido a cada momento

Para a eterna novidade do Mundo…

*

Creio no Mundo como num malmequer,

Porque o vejo. Mas não penso nele

Porque pensar é não compreender…

O Mundo não se fez para pensarmos nele

(Pensar é estar doente dos olhos)

Mas para olharmos para ele e estarmos de acordo…

*

Eu não tenho filosofia: tenho sentidos…

Se falo na Natureza não é porque saiba o que ela é,

Mas porque a amo, e amo-a por isso,

Porque quem ama nunca sabe o que ama

Nem sabe porque ama, nem o que é amar…

*

Amar é a eterna inocência,

E a única inocência é não pensar..

V ‒ E DESTULĂ METAFIZICĂ ÎN A NU TE GÂNDI LA NIMIC

E destulă metafizică în a nu te gândi la nimic.

*

Ce gândesc eu despre lume?

Știu și eu ce gândesc despre lume!…

Dacă m-aș îmbolnăvi, aș medita la asta.

*

Ce idee am eu despre lucruri?

Ce părere am eu despre cauze și efecte?

Ce am meditat eu despre Dumnezeu și despre suflet?

Și despre facerea lumii?

Nu știu. Pentru mine a mă gândi la asta înseamnă să închid ochii

Și să nu mă gândesc. Înseamnă să trag perdelele

De la fereastra mea (dar ea nu are perdele).

*

Misterul lucrurilor? Știu și eu ce este misterul!

Singurul mister este că există cineva care se gândește la mister.

Cine stă la soare și închide ochii

Începe să nu mai știe ce este soarele

Și să se gândească la o sumedenie de lucruri pline de căldură.

Însă deschide ochii, vede soarele

Și nu se mai poate gândi la nimic,

Pentru că lumina soarelui prețuiește mai mult decât gândurile

Tuturor filozofilor și tuturor poeților.

Lumina soarelui nu știe ce face

Și de aceea nu greșește, ci e firească și bună.

*

Metafizică? Ce metafizică au acei copaci?

De a fi verzi, cu coroana bogată și de a avea crengi,

De a da rod la ceasul cuvenit, ceea ce ne pune pe gânduri,

Pe noi, cei care nu știm să-i băgăm în seamă.

Însă ce metafizică este mai bună decât a lor,

Aceea de a nu ști pentru ce trăiesc,

Nici de a nu ști că nu o știu?

*

„Alcătuirea lăuntrică a lucrurilor”…

„Înțelesul lăuntric al Universului”…

Toate astea sunt false, toate astea nu înseamnă nimic.

E de necrezut că se poate gândi la asemenea lucruri.

E ca și cum ne-am gândi la rațiuni și scopuri

Când zorii dimineții încep să strălucească și, pe lângă copaci,

Un aur vag, lucios, alungă întunericul.

*

A te gândi la sensul lăuntric al lucrurilor

Înseamnă să adaugi, așa cum te-ai gândi la sănătate

Sau ai duce un pahar apei de la izvor.

*

Singurul înțeles lăuntric al lucrurilor

Este că ele nu au niciun înțeles lăuntric.

*

Nu cred în Dumnezeu pentru că nu l-am văzut niciodată.

Dacă el ar vrea ca eu să cred în el,

Fără îndoială că ar veni să vorbească cu mine

Și ar intra pe ușă înăuntru

Spunându-mi: Iată-mă!

*

(Astea sunt poate ridicole pentru urechea

Celui care, neștiind ce înseamnă să privești lucrurile,

Nu-l înțelege pe cel care vorbește despre ele

Cu felul de a vorbi pe care doar faptul că le observi te învață.)

*

Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii

Și munții și soarele și luna,

Atunci cred în el.

Atunci cred în el în fiecare clipă,

Iar viața mea e toată numai o rugăciune și o liturghie

Și o împărtășanie cu ochii și prin urechi.

*

Dar dacă Dumnezeu este florile și copacii

Și munții și soarele și luna,

De ce să-l numesc Dumnezeu?

Îl numesc flori și copaci și munți și soare și lună;

Pentru că, dacă el s-a întrupat, ca eu să îl văd,

În soare și lună, în flori și copaci și munți

și lună și soare și flori,

E pentru că el vrea ca eu să îl cunosc

Ca munți și copaci și flori și lună și soare.

*

Și de aceea mă supun lui

(Ce știu eu mai mult despre Dumnezeu decât Dumnezeu despre sine însuși),

Mă supun lui trăind spontan,

Precum cel care deschide ochii și vede,

Și îl numesc lună și soare și flori și copaci și munți

Și îl iubesc fără să mă gândesc la el

Și îl gândesc văzând și ascultând

Și mă însoțesc cu el în fiecare clipă.

*

V ‒ HÁ METAFÍSICA BASTANTE EM NÃO PENSAR EM NADA

Há metafísica bastante em não pensar em nada.

*

O que penso eu do Mundo?

Sei lá o que penso do Mundo!

Se eu adoecesse pensaria nisso.

*

Que ideia tenho eu das coisas?

Que opinião tenho sobre as causas e os efeitos?

Que tenho eu meditado sobre Deus e a alma

E sobre a criação do Mundo?

Não sei. Para mim pensar nisso é fechar os olhos

E não pensar. É correr as cortinas

Da minha janela (mas ela não tem cortinas).

*

O mistério das coisas? Sei lá o que é mistério!

O único mistério é haver quem pense no mistério.

Quem está ao sol e fecha os olhos,

Começa a não saber o que é o Sol

E a pensar muitas coisas cheias de calor.

Mas abre os olhos e vê o Sol,

E já não pode pensar em nada,

Porque a luz do Sol vale mais que os pensamentos

De todos os filósofos e de todos os poetas.

A luz do Sol não sabe o que faz

E por isso não erra e é comum e boa.

*

Metafísica? Que metafísica têm aquelas árvores

A de serem verdes e copadas e de terem ramos

E a de dar fruto na sua hora, o que não nos faz pensar,

A nós, que não sabemos dar por elas.

Mas que melhor metafísica que a delas,

Que é a de não saber para que vivem

Nem saber que o não sabem?

*

«Constituição íntima das coisas»…

«Sentido íntimo do Universo»…

Tudo isto é falso, tudo isto não quer dizer nada.

É incrível que se possa pensar em coisas dessas.

É como pensar em razões e fins

Quando o começo da manhã está raiando, e pelos lados das árvores

Um vago ouro lustroso vai perdendo a escuridão.

*

Pensar no sentido íntimo das coisas

É acrescentado, como pensar na saúde

Ou levar um copo à água das fontes.

*

O único sentido íntimo das coisas

É elas não terem sentido íntimo nenhum.

*

Não acredito em Deus porque nunca o vi.

Se ele quisesse que eu acreditasse nele,

Sem dúvida que viria falar comigo

E entraria pela minha porta dentro

Dizendo-me, Aqui estou!

*

(Isto é talvez ridículo aos ouvidos

De quem, por não saber o que é olhar para as coisas,

Não compreende quem fala delas

Com o modo de falar que reparar para elas ensina.)

*

Mas se Deus é as flores e as árvores

E os montes e sol e o luar,

Então acredito nele,

Então acredito nele a toda a hora,

E a minha vida é toda uma oração e uma missa,

E uma comunhão com os olhos e pelos ouvidos.

*

Mas se Deus é as árvores e as flores

E os montes e o luar e o sol,

Para que lhe chamo eu Deus?

Chamo-lhe flores e árvores e montes e sol e luar;

Porque, se ele se fez, para eu o ver,

Sol e luar e flores e árvores e montes,

Se ele me aparece como sendo árvores e montes

E luar e sol e flores,

É que ele quer que eu o conheça

Como árvores e montes e flores e luar e sol.

*

E por isso eu obedeço-lhe,

(Que mais sei eu de Deus que Deus de si próprio?),

Obedeço-lhe a viver, espontaneamente,

Como quem abre os olhos e vê,

E chamo-lhe luar e sol e flores e árvores e montes,

E amo-o sem pensar nele,

E penso-o vendo e ouvindo,

E ando com ele a toda a hora.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

IX – SUNT UN PĂZITOR DE TURME

Sunt un păzitor de turme.

Turmele sunt gândurile mele,

Iar gândurile mele sunt toate senzațiile.

Gândesc cu ochii și cu urechile

Cu mâinile și cu picioarele

Cu nasul și cu gura.

A gândi o floare înseamnă să o vezi și să o miroși,

A mânca un fruct înseamnă să-i guști înțelesul.

*

De aceea, când într-o zi de arșiță

Sunt trist că mă pot bucura de ea

Și mă tolănesc pe iarbă

Și-mi închid ochii fierbinți,

Îmi simt tot trupul culcat pe realitate,

Știu adevărul și sunt fericit.

*

IX – SOU UM GUARDADOR DE REBANHOS

Sou um guardador de rebanhos.

O rebanho é os meus pensamentos

E os meus pensamentos são todos sensações.

Penso com os olhos e com os ouvidos

E com as mãos e os pés

E com o nariz e a boca.

Pensar uma flor é vê-la e cheirá-la

E comer um fruto é saber-lhe o sentido.

*

Por isso quando num dia de calor

Me sinto triste de gozá-lo tanto,

E me deito ao comprido na erva,

E fecho os olhos quentes,

Sinto todo o meu corpo deitado na realidade,

Sei a verdade e sou feliz.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

XIV – NU-MI PASĂ DE RIME. RAREORI

Nu-mi pasă de rime. Rareori

Există doi copaci la fel, unul lângă altul.

Gândesc și scriu așa cum florile au culoare,

Dar cu mai puțină perfecțiune în felul meu de a mă exprima,

Căci îmi lipsește simplitatea divină

De a fi în întregime doar exteriorul meu.

*

Privesc și mă tulbur,

Mă tulbură apa care curge când pământul e înclinat,

Iar poezia mea e naturală ca vântul care începe să bată…

*

XIV – NÃO ME IMPORTO COM RIMAS. RARAS VEZES

Não me importo com as rimas. Raras vezes

Há duas árvores iguais, uma ao lado da outra.

Penso e escrevo como as flores têm cor

Mas com menos perfeição no meu modo de exprimir-me

Porque me falta a simplicidade divina

De ser todo só o meu exterior.

*

Olho e comovo-me,

Comovo-me como a água corre quando o chão é inclinado,

E a minha poesia é natural como o levantar-se o vento…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

 

XX ‒ TEJO E MAI FRUMOS DECÂT RÂUL CARE CURGE PIN SATUL MEU

Tejo e mai frumos decât râul care curge prin satul meu,

Dar Tejo nu este mai frumos decât râul care curge prin satul meu,

Fiindcă Tejo nu este râul care curge prin satul meu.

*

Tejo are vapoare mari ‒

Mai navighează încă pe el,

Pentru cei care văd în toate ceea ce nu se află acolo,

Memoria corăbiilor.

*

Tejo coboară din Spania

Și se varsă în mare în Portugalia.

Toată lumea știe asta.

Dar puțini știu care este râul din satul meu,

Încotro se duce

Și de unde vine.

Și, de aceea, pentru că aparține doar câtorva oameni,

Este mai liber și mai mare râul din satul meu.

*

Pe Tejo se pleacă în lume

Dincolo de Tejo se află America

Și averea celor ce o găsesc.

Nimeni nu s-a gândit vreodată la ce se află dincolo

De râul din satul meu.

*

Râul din satul meu te face să nu te gândești la nimic.

Cine stă lângă el stă numai lângă el.

*

XX – O TEJO É MAIS BELO QUE O RIO QUE CORRE PELA MINHA ALDEIA

O Tejo é mais belo que o rio que corre pela minha aldeia,

Mas o Tejo não é mais belo que o rio que corre pela minha aldeia

Porque o Tejo não é o rio que corre pela minha aldeia,

*

O Tejo tem grandes navios

E navega nele ainda,

Para aqueles que veem em tudo o que lá não está,

A memória das naus.

*

O Tejo desce de Espanha

E o Tejo entra no mar em Portugal.

Toda a gente sabe isso.

Mas poucos sabem qual é o rio da minha aldeia

E para onde ele vai

E donde ele vem.

E por isso, porque pertence a menos gente,

É mais livre e maior o rio da minha aldeia.

*

Pelo Tejo vai-se para o Mundo.

Para além do Tejo há a América

E a fortuna daqueles que a encontram.

Ninguém nunca pensou no que há para além

Do rio da minha aldeia.

*

O rio da minha aldeia não faz pensar em nada

Quem está ao pé dele está só ao pé dele.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

Older Posts »

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: