Postat de: Dan Caragea | 13/04/2016

Brâncuși: „Piatra de hotar”

piatra de hotar_4„Piatra de hotar”, c.1945

Întâia înștiințare scrisă despre existența „Pietrei de hotar” o aflăm în Dictionnaire critique et documentaire des peintres, sculpteurs, dessinateurs et graveurs de tous les temps et de tous les pays, întocmit de E. Bénézit. Precizarea de acolo ‒ o simplă etichetare ‒ aparține lui André Salmon, reputat scriitor și intim al lui Brâncuși. Acestei note nu i se poate recunoaște azi decât primatul cronologic în arhivarea operei.

Sub titlul Piatra de hotar. Despre un inedit iconografic în opera lui C. Brâncuși, apărea în cotidianul craiovean „Înainte” (nr. 6467 din 12 dec. 1965) contribuția lui V. G. Paleolog, fapt ce constituia prima interpretare genetico-estetică a lucrării sculptorului. Ulterior, S. Geist și alții câțiva s-au referit în scrierile lor la „Piatra de hotar”, toți având drept îndreptar citatul articol.

Evidența mi-a dovedit că lucrarea nu a fost încă receptată la nivelul publicului larg și suficient de articulată în structura unică și unitară a genialului hobițean. M-am ghidat permanent de o dublă ipoteză. „La Borne” („Piatra de hotar”) este 1) o întregire a motivului sărutului, distinct reflectat în arta brâncușiană între 1908-1945, și nu pe o perioadă mai scurtă, cum îndeobște s-a crezut; 2) o operă cu statut singular datorită tâlcului ei genetic, azi cunoscut (Vezi V. G. Paleolog, art.cit.)

Lucrarea aflată în păstrarea Muzeului de Artă Modernă din Paris este un calcar zis „de taille” (184,8 X 40,5 X 30,5). Era terminată în sau după 1945, și nu mai devreme, cum s-a afirmat sau cum confuz au înțeles unii, fiind printre ultimele opere ale sculptorului român.

Cuprinde, s-a spus, trei părți: soclul sau baza, identic cu capitelul și lucrarea însăși. Ideatic, această împărțire pur descriptivă nu este în acord cu opera. Considerarea ei trebuie făcută integral, neexistând nicio temeinicie de a o explica altfel. Fundamentală este simetria pe verticală și, în mare măsură, unitatea monolitică a pseudopărților, ceea ce împiedică fragmentarea. Lucrarea propriu-zisă, cum a fost numită, are, față de celelalte două părți, soclul și coronamentul, trei deosebiri esențiale: proporția, singularitatea, vizavi de repetarea motivului, și reliefarea, în comparație cu încrustarea plată a acestuia, cunoscută deja de pe „Poarta sărutului” din Târgu-Jiu.

Voi remarcă că acest leit-motiv este o „dezvoltare”, aparent paradoxală, a ideii unei opere independente, „Sărutul” din Montparnasse, fiind vorba doar de contragerea gravă, condensată, a formei, dincolo de exigențele celei de-a treia dimensiuni. Prezența sărutului ca incizie în piatră conferă lucrării un caracter decorativ, complinit arhitectural, columnar.

Omul a primit întotdeauna decorațiunea ‒ în bandă, să zicem ‒ ca pe un veșmânt al obiectului. O friză de acest gen sau admirabilele flori de pe vasele populare strălucind sub roua smalțului dau, datorită formei obiectului combinată cu decorațiunea, o minoră conotație de nesfârșit. Poți privi aceste brâuri cinematografice mirat de a nu le afla începutul sau sfârșitul… În fond, sentimentul acesta nu ne este suficient. De aceea, vom face o distincție între decorațiunea ornamentală care, în ciuda sentimentului de care vorbeam, e monotonă, lipsită de interioritate, și decorațiunea cu statut funcțional în semnificantul operei ‒ cazul lui Brâncuși. Ea deține chiar un loc prim, în colaborare cu întreg ansamblul de unități semnificative: materie, formă etc. Senzația monolitică, columnară este consecința sintezei unitare a „contururilor” cu substanța materială a operei. Spun „contururi” pentru că Brâncuși a eliminat din sculptura sa liniile aparente, percepute senzorial, revelând cutezător pe acelea intrinseci, ale esenței, într-o misterioasă aventură a creatorului spre înlăuntrul existenței. El aștepta, uneori săptămâni, ca piatra să vorbească. Arta lui Brâncuși nu e copiere, ci cunoaștere, dincolo de suficiența datului empiric.

Revenind. Baza lucrării este un paralelipiped, și nu un cub (sunt incizate câte trei perechi pe fiecare față), ceea ce convine ideii: nu un stâlp, ci o bornă. Materialul și forma alese de sculptor converg spre sentimentul unificator al operei: trăinicia. Piatra este durabilă prin existența ei minerală. Menționăm, și în acest caz, corelarea evidentă a sensului operei cu sugestia materiei din care se „dezghioacă” și se „întrupează”. Coronamentul are o formă apropiată de bornele romane, nerotunjit. Vigoarea nu e senină, gratuită, ci, mai degrabă, e îndârjire, gest patetic spre împlinire, vocație a esențelor milenare.

Cu un statut geodezic în demarcările agrare, dar, în același timp, și sacru, în sensul inviolabilității și sfințeniei pământului, poate chiar de bun augur germinației și recoltei, pietrele de hotar se întâlneau la traci. Aceste semne copiau în formă stâlpul cerului. Ulterior, până în Evul Mediu, pietrele sau stâlpii de hotar au funcționalitate în riturile de trecere. Rolul lor este de a da concretețe limitei, de a distinge previzibilul, îngăduitul, necunoscutul etc., de contrariile lor. În noile hotărniciri lumești, referitoare la lumea de dincolo, pietrele de hotar pot apărea ca „succedanee arhitectonice” ale celor trace, cu rost în delimitări cosmogeografice sau de zăgazuri spirituale (cf. Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, Editura Academiei, București, 1972). Sensul pe care îl căpătăm aici este necesar într-o posibilă interpretare în bază folclorică a operei brâncușiene. Întregirea prin aceste comentarii a orizonturilor lucrării e prețioasă, oferind un temei complex, spiritual, mitic. Ea contribuie la ceea ce numim cronologia interioară a operei. Și aceasta, cu cât aluatul și gândul ce l-a frământat a fost, aproape întotdeauna la Brâncuși, dat de milenara spiritualitate românească.

Brâncuși a înălțat „Piatra de hotar” iubirii de patrie și de neam. V. G. Paleolog îmi spunea că sculptorul proiectase „nu una, ci patru, le acela patru hotare ale țării”. Astfel, leit-motivul încinge fețele lucrării ca o permanență în cele patru zări: Perechea incizată este a țării-mumă și a fiicei smulsă sânului”, o aluzie la ciuntirea României Mari (V. G. Paleolog), dar și a fraternității depline, peste istorii adverse. Dorința ce pecetluiește siluetele este posesiv-înglobatoare. De fapt, nu ne putem închipui ființe, ci simboluri ‒ iubirea eternă, nepersonalizată. Este încă o dovadă a dezvoltării motivului în sensul în care vorbeam mai sus. Astfel, motivul este conceput ca o „afrontare”, o apropiere până la linia strâmtă, așa cum ne-o reprezentăm pe întreaga scară a vieții. Doar un sigiliu și voința perenă, peste fapte și istorii.

Iubirea de pământ, ca și cea de cosmos, poate intra, prin ipostazele ei, în simbolistica numărului trei din aranjamentul sculptural fără să-l fi interesat, în mod deliberat, pe artist. Rostul lui este de a o impune pe aceea de neam, dintr-odată, ca împlinire ultimă a sufletelor noastre, dincolo de complexul vanității și al morții. Am considerat „Piatra de hotar” ca pe o realizare inedită în simplitatea și grandoarea ei, altceva decât caracterul sublim-individual al „Sărutului” sau de cel eroic, cu orizonturi largi și treceri, din „Poarta sărutului”… „La Borne” este nouă în sensul ei întregitor, necunoscut celor dinainte, dar primit cu siguranță de cei ce vor veni. „Piatra de hotar” trebuie simțită și omagiată ca „heraldică a ceea ce este suflet românesc”.

(„Piatra de hotar”, Amfiteatru, București, anul XI, nr. 6 (126), iunie, 1976, p. 322; text revizuit)

piatra de hotar_2„Piatra de hotar” la Muzeul de Artă Modernă din Paris

DACĂ VOI MURI TÂNĂR

Dacă voi muri tânăr,

Fără să reușesc să public nicio carte,

Fără să văd chipul pe care îl au versurile mele în litera tipărită,

Rogu-vă, dacă veți dori să suferiți din pricina mea,

Să nu suferiți.

Dacă așa s-a întâmplat, așa trebuia să fie.

*

Chiar dacă versurile mele nu vor niciodată tipărite,

Ele vor avea frumusețea lor dacă vor fi frumoase.

Dar ele nu pot să fie frumoase rămânând netipărite,

Fiindcă rădăcinile se pot afla în pământ,

Dar florile înfloresc în aer liber și la vedere.

Așa trebuie să fie neapărat. Nimic nu o poate împiedica.

*

Dacă voi muri foarte tânăr, ascultați-mă:

N-am fost niciodată altceva decât un copil care se juca.

Am fost păgân ca soarele și ca apa,

Având o religie universală pe care numai oamenii nu o au.

Am fost fericit pentru că n-am cerut nimic,

Nici n-am încercat să găsesc ceva,

Nici nu mi s-a părut că ar exista vreo explicație

Decât că explicație e un cuvânt fără înțeles.

*

N-am dorit decât să stau la soare sau în ploaie ‒

La soare când era soare

Și în ploaie când ploua

(Și niciodată altminteri),

Să simt căldura și frigul și vântul

Și să nu merg mai departe.

*

Odată am iubit, am crezut că mă vor iubi,

Dar n-am fost iubit.

N-am fost iubit dintr-un singur motiv important ‒

Că n-a fost să fie.

*

M-am consolat întorcându-mă la soare și la ploaie

Și așezându-mă din nou în ușa casei.

Câmpiile, de fapt, nu sunt la fel de verzi pentru cei ce sunt iubiți

Ca pentru cei ce nu sunt.

A simți înseamnă a fi neatent.

*

SE EU MORRER NOVO

Se eu morrer novo,

Sem poder publicar livro nenhum,

Sem ver a cara que têm os meus versos em letra impressa

Peço que, se se quiserem ralar por minha causa,

Que não se ralem.

Se assim aconteceu, assim está certo.

*

Mesmo que os meus versos nunca sejam impressos,

Eles lá terão a sua beleza, se forem belos.

Mas eles não podem ser belos e ficar por imprimir,

Porque as raízes podem estar debaixo da terra

Mas as flores florescem ao ar livre e à vista.

Tem que ser assim por força. Nada o pode impedir.

*

Se eu morrer muito novo, oiçam isto:

Nunca fui senão uma criança que brincava.

Fui gentio como o sol e a água,

De uma religião universal que só os homens não têm.

Fui feliz porque não pedi coisa nenhuma,

Nem procurei achar nada,

Nem achei que houvesse mais explicação

Que a palavra explicação não ter sentido nenhum.

*

Não desejei senão estar ao sol ou à chuva ‒

Ao sol quando havia sol

E à chuva quando estava chovendo

(E nunca a outra coisa),

Sentir calor e frio e vento,

E não ir mais longe.

*

Uma vez amei, julguei que me amariam,

Mas não fui amado.

Não fui amado pela única grande razão ‒

Porque não tinha que ser.

*

Consolei-me voltando ao sol e à chuva,

E sentando-me outra vez à porta de casa.

Os campos, afinal, não são tão verdes para os que são amados

Como para os que o não são.

Sentir é estar distraído.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

DACĂ, DUPĂ CE VOI MURI, VEȚI DORI SĂ-MI SCRIEȚI BIOGRAFIA

Dacă, după ce voi muri, veți dori să-mi scrieți biografia,

Nu e nimic mai simplu.

Are numai două date ‒ a nașterii și a morții mele.

Între una și cealaltă toate zilele sunt ale mele.

*

Sunt ușor de definit.

Am văzut ca un damnat.

Am iubit lucrurile fără nici un fel de sentimentalism.

Nu am avut niciodată vreo dorință pe care să n-o pot împlini, pentru că niciodată nu am orbit.

Chiar și auzul nu a fost niciodată pentru mine decât un acompaniament al vederii.

Am înțeles că lucrurile sunt reale și că toate sunt diferite unele de altele;

Am înțeles asta cu ochii, niciodată cu gândul.

A înțelege asta cu gândul ar însemna să le consider pe toate la fel.

*

Într-o zi m-a luat somnul ca pe orice copil.

Am închis ochii și am adormit.

În afară de asta, am fost singurul poet al Naturii.

*

SE, DEPOIS DE EU MORRER; QUISEREM ESCREVER A MINHA BIOGRAFIA

Se, depois de eu morrer, quiserem escrever a minha biografia,

Não há nada mais simples.

Tem só duas datas — a da minha nascença e a da minha morte.

Entre uma e outra coisa todos os dias são meus.

*

Sou fácil de definir.

Vi como um danado.

Amei as coisas sem sentimentalidade nenhuma.

Nunca tive um desejo que não pudesse realizar, porque nunca ceguei.

Mesmo ouvir nunca foi para mim senão um acompanhamento de ver.

Compreendi que as coisas são reais e todas diferentes umas das outras;

Compreendi isto com os olhos, nunca com o pensamento.

Compreender isto com o pensamento seria achá-las todas iguais.

*

Um dia deu-me o sono como a qualquer criança.

Fechei os olhos e dormi.

Além disso, fui o único poeta da Natureza.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

MAESTRE, PLACIDE-S

Maestre, placide-s

Orele toate

Ce le tot pierdem,

Dacă-n a pierde,

Ca într-o glastră,

Noi punem flori.

*

Nu sunt tristeți

Nici bucurii

În viața noastră.

Așa vom ști,

Nesocotiți,

Nu s-o trăim,

*

Ci s-o-nvățăm,

Calmi și placizi

Având copiii

Maeștri buni

Și ochii mari,

Plini de natură…

*

Pe mal de râu,

Pe lângă drum,

Cum se întâmplă,

Mereu același

Ușor popas

De a trăi.

*

Iar timpul trece,

Nimic nu spune.

Îmbătrânim.

Să știm aproape

Cu răutate

Că viața curge.

*

Nu are rost

Să faci vreun gest.

Piept nu poți ține

Zeului rău

Ce propriii fii

Și-i tot devoră.

*

Flori să culegem

Să înmuiem

Ușoare mâini

În râuri calme,

Să învățăm

Calmul și noi.

*

Flori rotitoare,

Privind spre soare,

Din viață duși

Cu suflet lin,

Fără căința

De-a fi trăit.

*

MESTRE SÃO PLÁCIDAS

Mestre, são plácidas

Todas as horas

Que nós perdemos.

Se no perdê-las,

Qual numa jarra,

Nós pomos flores.

*

Não há tristezas

Nem alegrias

Na nossa vida.

Assim saibamos,

Sábios incautos,

Não a viver,

*

Mas decorrê-la,

Tranquilos, plácidos,

Tendo as crianças

Por nossas mestras,

E os olhos cheios

De Natureza…

*

A beira-rio,

A beira-estrada,

Conforme calha,

Sempre no mesmo

Leve descanso

De estar vivendo.

*

O tempo passa,

Não nos diz nada.

Envelhecemos.

Saibamos, quase

Maliciosos,

Sentir-nos ir.

*

Não vale a pena

Fazer um gesto.

Não se resiste

Ao deus atroz

Que os próprios filhos

Devora sempre.

*

Colhamos flores.

Molhemos leves

As nossas mãos

Nos rios calmos,

Para aprendermos

Calma também.

*

Girassóis sempre

Fitando o Sol,

Da vida iremos

Tranquilos, tendo

Nem o remorso

De ter vivido.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

Postat de: Dan Caragea | 22/02/2016

Diana Maria Mihailopol: RUGĂMINTEA UNUI MĂR

coperta

În „Argument”, la volumul său de debut, „Rugămintea unui măr” (Editura Oscar Print, 2016), Diana Maria Mihailopol ne avertizează că își așează poemele lângă fotografiile tatălui său, Aurel Mihailopol, numindu-le, în consecință, „poeme statice” (în contrast cu formularea lui Marin Sorescu, care numea fotografiile lui Mihailopol „poeme optice”), adică poeme care stau alături de fotografii, fără a putea fi considerate un comentariu liric al acestora.

Nu încape îndoială că poemele Dianei Maria Mihailopol sunt întrutotul autonome, putând fi citite și apreciate fără niciun sprijin imagistic. Acesta este probabil și sensul avertismentului său. Cu toate acestea, o serie de poezii includ metafora fotografiei prin asimilare („Absență”, „Veșmânt”, „Trenul cu aripi”, „Păunii” etc.). Altele sunt legate, mai subtil, prin aluzie, prin analogie imagistică („Așternut de poeme”, „Înger legat la ochi”, „Lecția de anatomie” etc.). O a treia categorie o reprezintă simpla alăturare, ale cărei rațiuni țin de subiectivitatea autoarei, în parte insondabilă. În fine, în ultima categorie de perechi intră poemele dedicatei fiicei poetei, Catinca Maria Radu („Urare fiicei mele” și „Cântec de leagăn”), însoțite de fotografii ale acesteia, semnate de Lucian Olteanu.

Atât marele fotograf Aurel Mihailopol, cât și poeta Diana Maria Mihailopol, folosesc metafora în sens primar, ca transpoziție într-o realitate secundă, esențialmente poetică. Astfel îngemănate (înrudite), fotografiile și poemele sunt dăruite Catincăi, destinatarul din a treia generație, ca moștenire, după cum ni se spune în „Argument”, pentru că nu a fost ori nu va fi destulă vreme sau pricepere ca să se spună ceea ce era de spus. Trei existențe sunt, așadar, cuprinse în această carte: tatăl, fiica și nepoata (conștiința din viitor), toți trei întrupați poetic, autori și destinatari ai mesajului artistic. Aceasta este treimea în numele căreia s-a purces la clădirea volumul asemenea unui templu („De rochia mea atârnă rugăciuni / Și îngerii se țin de căptușeală, / Din mâneci ei făcură catedrală / Și mă-mpărțiră între două lumi.”).

Poemele, spune Diana Maria Mihailopol „stau rupte peste tot”, fragmente dintr-un discurs sfâșiat, acoperind „un câmp, cu cer cu tot”. Filele se întâlnesc acum pe străzi, purtate de vânt. Un cerșetor (avatar al poetei) le adună și le așterne, una lângă alta, pe „un pat lăsat de un mort” pentru a-i acoperi metaforic absența („Așternut de poeme”). Când celălalt pleacă chemat de moarte („Absența”), eul liric devine un complicat mecanism de măsurat timpul: „Nu te grăbi, mai poți să mori și mâine, / Eu, mecanismul, ticăi dacă vrei. / Dar ultima mea rugă, către tine: / Pune-ți fularul, fiindcă e polei.”

Orașul este un oraș-nălucă populat de lunatici și vizitat de îngeri (principalii avatari ai poetei), serafimi sau heruvimi. Îngerul e vânzător de aripi și de aureole („Îngerul”), stă de pază („Înger legat la ochi”) sau se așează în dreapta poetei când aceasta își scoate pe tarabă marfa formată din gânduri și din amintiri. Deși prezența îngerilor este frecventă în poezia noastră, Diana Maria Mihailopol evită invocarea acestora ca elemente de recuzită. Angiologia își are rădăcini în copilărie, îngerul fiind mesagerul celor două lumi. În „Urare fiicei mele”, dorința sună eminescian: „Să-ți fie îngerii aproape / Și fără tulburare somnul / Și-atunci când zorile-au să crape / Să te trezească însuși Domnul.”

Așa cum am spus, în plan afectiv, volumul se clădește pe sentimentul filial către tată și pe cel matern către fiică. Între sentimentele trainice apare și prietenia, cu ipostază a unei iubiri sublimate. „Către Eusebiu” (dedicată actorului Eusebiu Ștefănescu) este una din cele mai bune poezii pe tema dragostei pure dintre poeta adolescentă și maestrul știutor de versuri, trecut acum și el în marea ființă: „Și poate că te-ai întâlnit cu tine / Și de înveți tu sfinții să rostească; / Să fie toți poeții tăi cu tine / Și îngeri blonzi să te împrejmuiască.”

Erotismul nu este dominant în poezia Dianei Maria Mihailopol, dar atunci când își face simțită prezența are ceva din obișnuita cochetărie adolescentină, cu numere de magie: „Și când beția somnul va ucide / Eu îmi voi scoate un smarald din tiv / Și am să văd cum ochiul tău se-nchide / Și-am să dispar încet, definitiv.” („Erotică”), cu ironie sănătoasă: „Dar fugi acum spre fetele cuminți / Și nu mai sta, că poate le răpește / Vreun luptător cu vreun cuțit în dinți / Și-ți pierzi norocul azi, Doamne ferește!” („Tu du-te-n larg spre fetele cuminți”), sau cu scene de fabulă, ca în „Dialog dintre o muscă îndrăzneață și un fluture bătrân”. Poemele din această zonă a universului său au o prospețime reconfortantă și produc efecte de gust baroc. Se întrec aici simțurile, iar frumusețea rezidă în absența pasiunii carnale. Rareori culinarul a fost transpus mai voluptuos: „Eu mă duc să caut miere și dulceață de nuci verzi / De frăguțe, de cireșe și de trandafiri sălbatici / Tu mă poți privi din dreapta, ca drăguță să mă vezi / Colo-n umbră, unde cântă noaptea greierii zănatici.”

Tonul neastâmpărat și plin de farmec se prelungește, exacerbat, în ludopoemele din seria „Joc”, unde efectele fonologice și semantice sunt dominante. În „Joc II”, de pildă, este nevoie să consultăm dicționarul. Aici plăcerea sonorității este izbutită printr-un montaj rar de nestemate lexicale: „M-am iscat într-un bugeac / Doloman, aiurea ves, / Ghițion lângă alac, / Fără grast și fără ghes.”

Nu putem trece cu vederea pasiunea autoarei pentru poezie. Ea alege cu iscusință câte un motto din poeții preferați: Omar Khayam, Eminescu, Rilke, Robert Desnos, Nichita… Lui Khayam îl adresează chiar o scrisoare din care străbate aplecarea culturală, dar și teatralismul: „Dar, domnule Omar Khayam, vă rog / Să-mi dați și mie Cupa nesfârșită / Să fiu și eu bețivul îndrăgostit de drog / Să-mi mai păstrați și mie secunda liniștită.”

Diana Maria Mihailopol a ticluit o carte demnă de bibliofili, proaspătă și nonșalantă, cu răzvrătiri și religiozități adolescentine și în care vocea poetică nu are trac. Chiar și stângăciile au mireasma vârstei în care seriosul se confundă cu ostentația, viața cu scena, jocul ilar cu cel de-a v-ați ascunselea, ca metafora a morții.

PALOAREA ACESTEI ZILE UȘOR E AURITĂ

Paloarea acestei zile ușor e aurită.

Al iernii soare face ca roua să sticlească

Un trunchi cu crengi uscate.

Plăpândul frig vibrează.

*

Din patria credinței străveche exilat

Și împăcat în sine că pot gândi la zei,

Tremurător căldura

O simt a altui soare.

*

E soarele lucind pe-Acropole, Partenon

Ce luminează pașii domoli și gravi ai lui

Aristotel vorbind.

Dar mie Epicur

*

Mai limpede-mi vorbește cu glas duios, terestru,

Purtându-se cu zeii asemeni unui zeu,

Senin privind la viață

În depărtarea ei.

*

A PALIDEZ DO DIA É LEVEMENTE DOURADA

A palidez do dia é levemente dourada.

O sol de Inverno faz luzir como orvalho as curvas

Dos troncos de ramos secos.

O frio leve treme.

*

Desterrado da pátria antiquíssima da minha

Crença, consolado só por pensar nos deuses,

Aqueço-me trémulo

A outro sol do que este.

*

O sol que havia sobre o Parténon e a Acrópole

0 que alumiava os passos lentos e graves

De Aristóteles falando.

Mas Epicuro melhor

*

Me fala, com a sua cariciosa voz terrestre

Tendo para os deuses uma atitude também de deus,

Sereno e vendo a vida

À distância a que está.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

DOAR ROZE DIN GRĂDINA LUI ADONIS

Doar roze din grădina lui Adonis

Iubesc, o, Lidia, roze efemere,

Ce-n ziua când răsar

În ziua aceea mor.

*

Lumina pentru ele e eternă,

Fiindcă răsar în răsărit de soare

Sfârșind până ce-Apolo

Dispare-n nevăzut.

*

Să facem dar din viața noastră o zi,

Uitând, de bună voie, că e noapte

La început și după

Puținul cât durăm.

*

AS ROSAS AMO DOS JARDINS DE ADÓNIS

As rosas amo dos jardins de Adónis,

Essas volucres amo, Lídia, rosas,

Que em o dia em que nascem,

Em esse dia morrem.

*

A luz para elas é eterna, porque

Nascem nascido já o Sol, e acabam

Antes que Apolo deixe

O seu curso visível.

*

Assim façamos nossa vida um dia,

Inscientes, Lídia, voluntariamente

Que há noite antes e após

O pouco que duramos.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

ANTICUL RITM PURTAT ÎN TĂLPI DESCULȚE

Anticul ritm purtat în tălpi desculțe,

Același ritm de nimfe repetat,

Sub arbori, când răsună

Al dansului lor ropot,

*

Pe alba plajă-l evocați, făcând

Ca spuma să albească; voi copii,

Ce încă n-aveți griji;

Doar zgomotoasa roată

*

Se-nvârte, când Apolo-și arcuiește,

Ca ramu-nalt, azurul aurit;

Mareea cea perenă

Se mișcă-n flux, reflux.

*

O ANTIGO RITMO QUE HÁ EM PÉS DESCALÇOS

O ritmo antigo que há em pés descalços,

Esse ritmo das ninfas repetido,

Quando sob o arvoredo

Batem o som da dança,

*

Vós na alva praia relembrai, fazendo,

Que escura a espuma deixa; vós, infantes,

Que inda não tendes cura

De ter cura, reponde

*

Ruidosa a roda, enquanto arqueia Apolo,

Como um ramo alto, a curva azul que doura,

E a perene maré

Flui, enchente ou vazante.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

GURI VINEȚII DE VIN

Guri vineții de vin,

Frunți albe de sub roze,

Și brațe goale, albe,

Pe masă rezemate:

*

Așa să fie, Lidia,

Tablou-n care, muți,

Vom fi etern înscriși

În mintea zeilor.

*

Mai bine asta decât viața

Ce oamenii o trăiesc,

Plină de praful cenușiu

Ce străzile-l ridică.

*

Doar zeii îi ajută

Pe cei ce nu mai cer

Nimic, decât să meargă

În râul lucrurilor.

*

BOCAS ROXAS DE VINHO

Bocas roxas de vinho

Testas brancas sob rosas,

Nus, brancos antebraços

Deixados sobre a mesa:

*

Tal seja, Lídia, o quadro

Em que fiquemos, mudos,

Eternamente inscritos

Na consciência dos deuses.

*

Antes isto que a vida

Como os homens a vivem,

Cheia da negra poeira

Que erguem das estradas.

*

Só os deuses socorrem

Com seu exemplo aqueles

Que nada mais pretendem

Que ir no rio das coisas.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

EU NU CÂNT NOAPTEA, CĂCI ÎN AM MEU CÂNT

Eu nu cânt noaptea, căci în al meu cânt

Cântatul soare va sfârși în noapte

Și nu ignor că uit,

Îl cânt ca să îl uit.

*

Dacă aș suspenda, măcar în somn,

Cel apolinic curs, de m-aș cunoaște,

Chiar și nebun ori geamăn

Cu ceasul ce nu piere!

*

NÃO CANTO A NOITE PORQUE NO MEU CANTO

Não canto a noite porque no meu canto

O sol que canto acabará em noite.

Não ignoro o que esqueço.

Canto por esquecê-lo.

*

Pudesse eu suspender, inda que em sonho,

O Apolíneo curso, e conhecer-me,

Inda que louco, gémeo

De uma hora imperecível!

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, București, Edinter, 1990; traducere revăzută)

Older Posts »

Categorii

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

%d blogeri au apreciat asta: