Publicat de: Dan Caragea | 21/05/2017

„FIKL. PUNERI ÎN SCENĂ PORTUGHEZE”

Afis

Mărturisesc că nu-i văzusem pomenit numele și nici nu-i cunoșteam opera înaintea zilei de luni, 15 mai. Întâlnirea cu lucrările lui Gheorghe Fikl a avut loc la Lisabona, în două săli ale celui mai majestuos palat regal portughez: Palatul din Ajuda.

Ori de câte ori merg la Ajuda sunt cuprins de o vie emoție. Aici, pe 30 martie 1880, trimisul special al prințului Carol I al României, Alexandru Plagino, îi făcea oficial cunoscută regelui Ludovic I /D. Luís I/ al Portugaliei, cu care Carol se înrudea, „independența absolută a României”, înmânându-i însemnele ordinului Steaua României, conservată acum în colecțiile palatului.

Cititorul ar mai trebui să știe că acest palat, reședința oficială a unui singur monarh (Ludovic I), este unicul palat regal din lume care a rămas nealterat, de la părăsirea lui − după proclamarea republicii, în 1910 −, de către regina consoartă, Maria Pia de Savoia, și până în zilele noastre.

Palatul este neoclasic, cu întreaga recuzită decorativă, de mare calitate, a acestui stil impozant, luminos și etern. Mare parte a mobilierului palatului ține însă de gustul personal la reginei, atrasă în tinerețe de modernism și de igienă. Ultimii monarhi, dar mai ales republica, au văzut în palatul neterminat Spectacolul (primiri solemne, recepții de gală), dar și Muzeul. Iată de ce, cred că Fundația Bonte a sugerat cu pricepere alegerea acestuia ca spațiu expozițional pentru Gheorghe Fikl.

Pictor de tablouri de mari dimensiuni, Fikl este adeptul insolitului, al juxtapunerii șocante, plasând adesea, în interioare monumentale – biserici sau palate –, animale și păsări în repaus sau în mișcare.

În „Waiting (Toulouse II)”, o vacă placidă, inundată de lumina albă ce pătrunde prin ferestre, se odihnește pe treptele unui altar, reamintindu-ne de propria sacralitate. Este unul din cele mai reconfortante tablouri ale expoziției, de un cromatism reținut și unde atmosfera se poate respira.

În „Baroque resurrection”, un corp de femeie complet înfășat − o înaripată Victorie din Samothrace fără chip − se înalță cristic înaintea altarului Fecioarei cu Pruncul. O notabilă dezvoltare pe verticală, unde profuziunea decorativă devine un simulacru paradiziac.

Într-un alt tablou („El Angel Exterminador”), un berbec mițos, înaintea unei perdele sângerii de brocart, are rânjetul întrupării diavolești. Numele tabloului (dar și al unei expoziții de anul trecut) este preluat după titlul unui film al lui L. Buñuel, din 1961.

În „Baroque”, în fața altarului, atârnă trei carcase de animale jupuite, ca la abator. Ar putea fi vorba aici de o apropiere de Francis Bacon, dar paralelismul nu este adânc. Postmodernii nu trebuie neapărat să inventeze recuzite, ci să le resemnifice.

În „Clouds”, un preot, așezat cu spatele, oficiază pe un câmp mustind parcă a sânge, sub nori stihiali, vineții, având înainte-i o potecă care duce spre un sat îndepărtat.

Alteori, în „Requiem”, o masa ritualică cu patru sfeșnice și un crucifix este așezată sub cerul plumburii. În plain air, trei preoți oficiază o slujbă, ca după Apocalipsă. A se nota că diferențierea cromatică între registrul superior și inferior al pânzei este aproape inexistentă.

În „La grande guerre” un cal negru, cu câteva accente roșii, își așteptă parcă stăpânul mort, la marginea unui cimitir. O sugestie a măcelului, a sacrificiului uman, a violenței fără mântuire.

La fel de intrigant este și „Landscape with chandelier”, unde un candelabru atârnă deasupra unui câmp pe care este trasată o potecă ce duce spre un sat îndepărtat, ca și în „Clouds”. De subliniat că lumina artificială nu produce aparent niciun efect, cu excepția zonei superioare în care pare reținută. O astfel de lumină nu coboară ci se ridică, revărsându-se apoi pe sub nori. Este poate lumina unui cer pe care astrele s-au stins.

Aproape peste tot, în mai toate tablourile, întâlnesc aceiași obsesie a insolitării lumii și în care bestia ocupă spațiile venerației. Emoțional, scenele sunt de o mare violență, de angoasă, de sfârșit al lumii și al credinței, iar eu caut piesele unui joc etimologic pe tema jertfei: sacru, sacrificiu, sacrilegiu… Acesta cred că este triunghiul conceptual prin care aș putea defini expoziția.

Insolitul e o breșă prin care fantasticul irumpe în universul plastic. Nu ne putem îndoi de faptul că artistul domină, fără reproș, tehnica picturii. Rămâne, ca la atâția artiști contemporani, discutabilă doar tematică: expoziție sau exhibiție?

Fikl atrage atenția că suntem la sfârșitul istoriei, cum anunța Francis Fukuyama, iar turma și-a pierdut păstorul, coborând buimacă treptele templului și unde statuia unui profet pare a-i arăta ieșirea. („Arrière-garde”).

Chiar dacă spațiul expozițional ar putea părea saturat prin invazia a tot ce se afla în spatele tablourilor, bănuiesc că acest exces decorativ nu i-a displăcut artistului, întrucât estetica sacrilegiului cere un amplasament „opulent”. Este posibil ca această „punere în abis stilistic” (baroc peste neoclasic) să dezvăluie până la saturație atracția pentru scenariul multiplu al jertfei.

Personal, nu am citit niciodată barocul în cheie violentă. De asemenea, nu cred că ne-am afla în fața unei dominante mitologice, ci a crepusculului religiei iudeo-creștine. Nici „suprarealist” nu aș zice că ar fi adjectivul cel mai potrivit, pentru că nu am surprins la Fikl sofisticarea metafizică și nici asocierile onirice ale inconștientului. Fikl este un pictor al fantasticului, de factură cinematografică, dar îndepărtat de cruzimea vienezului Hermann Nitsch, de vreme ce se extaziază în fața ancadramentului baroc ca spațiu de elecțiune și de contrapondere.

Expoziția de la Lisabona (15 mai-31 august) ne arată că seria de picturi prezentată de Gheorghe Fikl se potrivește, în chip admirabil, Iberiei. Sentimentul general este acela pe care îl ai când asiști la o coridă. Și poate de aceea, periplul lisabonez va fi unul de neuitat pentru acest artist viguros, supus tentației supralicitării.

Baroque resurrectionBaroque resurrection

Anunțuri
Publicat de: Dan Caragea | 02/04/2017

Mário de Sá-Carneiro, Alcool / Álcool

ALCOOL

Castele și ghiulele, ghilotine,

Prelung alunecă-n cortegiu toate;

Mă-nconjură amurguri opaline,

De mov bolnăvicioase, sfâșiate.

*

Aripi de-aureolă auzu-mi bat,

Mă răzvrătesc parfumuri și culori

Tăișuri, ochi rănindu-mi, în vâltori,

Îmi sângerează simțuri, mă străbat.

*

Eu mă respir în aer de departe,

Luminii ce mă scaldă mă-ntregesc;

Unit mă vreau și întreg mă risipesc –

Mă zvârcol, lupt…În van! Chemări deșarte…

*

Alerg în juru-mi fără a mă-ntâlni…

Declin e-n tot, ca spuma-n taină piere…

Un disc de aur începe a se-nvârti…

Pe ochi aștern a-ntunecimii fiere….

*

Ce drog ciudat în vine mi-am prelins?

Satanic opiu-n loc de rai ceresc?…

În ce vrăjitorie m-am cuprins?

Cum oare în durerea-mi veșnicesc?

*

Nici opiu, nici morfina. M-a-nflăcărat

Pătrunzătorul alcool, elixir,

Din vina mea cutreier în delir –

Prea tarea dimineață m-a-nnoptat.

*

ÁLCOOL

Guilhotinas, pelouros e castelos

Resvalam longamente em procissão;

Volteiam-me crepúsculos amarelos,

Mordidos, doentios de roxidão.

*

Batem asas de auréola aos meus ouvidos,

Grifam-me sons de cor e de perfumes,

Ferem-me os olhos turbilhões de gumes,

Desce-me a alma, sangram-me os sentidos.

*

Respiro-me no ar que ao longe vem,

Da luz que me ilumina participo;

Quero reunir-me, e todo me dissipo –

Luto, estrebucho… Em vão! Silvo pra além…

*

Corro em volta de mim sem me encontrar…

Tudo oscila e se abate como espuma…

Um disco de ouro surge a voltear…

Fecho os meus olhos com pavor da bruma…

*

Que droga foi a que me inoculei?

Ópio de inferno em vez de paraíso?…

Que sortilégio a mim próprio lancei?

Como é que em dor genial eu me eterizo?

*

Nem ópio nem morfina. O que me ardeu,

Foi álcool mais raro e penetrante:

É só de mim que eu ando delirante –

Manhã tão forte que me anoiteceu.

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

*

 

Publicat de: Dan Caragea | 14/02/2017

Mário de Sá-Carneiro, Statuie falsă / Estátua Falsa

STATUIE FALSĂ

Cu aur fals privirea-am poleit

Sunt sfinx fără mister în asfințire.

Tristețea a tot ce nu s-a împlinit

Pe ascuns, ea mi s-a pogorât în fire.

*

Mă sfârtecă săgeți chinuitoare,

Lumini clipesc în beznă șovăielnic.

Fantasme ce ivesc apun vremelnic,

Ca Ieri, și Azi în mine-i depărtare.

*

De mult în fața tainei nu mai freamăt;

Nu mă-nspăimânt, fiorul nu m-aține.

În luptă viața curge peste mine,

Și nici măcar un tresărit de teamăt!

*

Sunt steaua ce pierdu-a cerul, beată,

Sirena năucită, fără mare;

Sunt templu fără zeu, în ruinare,

Statuie falsă-n aer înălțată…

*

ESTÁTUA FALSA

Só de ouro falso os meus olhos se douram;

Sou esfinge sem mistério no poente.

A tristeza das coisas que não foram

Na minha’alma desceu veladamente.

*

Na minha dor quebram-se espadas de ânsia,

Gomos de luz em treva se misturam.

As sombras que eu dimano não perduram,

Como Ontem, para mim, Hoje é distância.

*

Já não estremeço em face do segredo;

Nada me aloira já, nada me aterra:

A vida corre sobre mim em guerra,

E nem sequer um arrepio de medo!

*

Sou estrela ébria que perdeu os céus,

Sereia louca que deixou o mar;

Sou templo prestes a ruir sem deus,

Estátua falsa ainda erguida ao ar…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

*

Publicat de: Dan Caragea | 27/01/2017

Mário de Sá-Carneiro, 7 / 7

7

Eu nu sunt eu, nu sunt nici altul,

Sunt doar ceva ce între noi e-nscris:

Picior al podului de plictis

Ce trece dinspre mine-n Altul.

*

7

Eu não sou eu nem sou o outro,

Sou qualquer coisa de intermédio:

Pilar da ponte de tédio

Que vai de mim para o Outro.

DISTANTĂ MELODIE

În vis de Iris mort, de aur clipă,

Trec amintiri din Timp de-azur, pendul,

Ce mă purta prin voaluri mari de tul –

Un timp ușor și zvelt, un timp-Aripă.

*

Și-atunci simțirile-mi erau culori,

Într-o grădină patimi se nășteau,

Alte Distanțe-n suflet existau –

Distanțe ce urmate erau flori…

*

Ploua cu Aur când gândeam la Stele,

Luna lucea pe-nstrăinata-mi fire…

− O, Nopți-lagune, cât de frumoase ele

Pe sub terase-crin de amintire…

*

Vârstă-acord de Intervis și Lună pală

Când orele curgeau mereu în jad,

Când ceața devenea un dor nomad,

Lumina – doruri de Prințesă goală…

*

De son baluștri, arcade de-a Iubi,

Punți de lucire, ogive de parfum…

Tărâm nespus de Opiu, foc și fum,

Eu în culori nicicând n-oi locui…

*

Covoare-a altor Persii, Orient…

Și draperii din Chine, fildeș fin,

Temple-aurii cu rituri de satin…

Izvor de unde umbra curge lent…

*

Și domuri-panteon de nostalgii…

Și catedrale de-A-Fi-Eu pe mare…

Și trepte în văzduh, trepte de-onoare…

Și noi Bizanțuri-Suflet, noi Turcii…

*

Curg amintiri… cenușă de brocart…

Mov ireal palpită-n mine-închis…

− În jurul meu sunt Rege exilat,

Un vagabond din al sirenei vis…

*

DISTANTE MELODIA

Num sonho d’Iris morto a ouro e brasa,

Vem-me lembranças doutro Tempo azul

Que me oscilava entre véus de tule –

Um tempo esguio e leve, um tempo-Asa.

*

Então os meus sentidos eram cores,

Nasciam num jardim as minhas Ânsias,

Havia na minh’alma Outras Distancias –

Distancias que o segui-las era flores…

*

Caía Ouro se pensava Estrelas,

O luar batia sobre o meu alhear-me…

– Noites-lagoas, como éreis belas

Sob terraços-lis de recordar-Me!…

*

Idade acorde de Intersonho e Lua,

Onde as horas corriam sempre jade,

Onde a neblina era uma saudade,

E a luz – anseios de Princesa nua…

*

Balaústres de som, arcos de Amar,

Pontes de brilho, ogivas de perfume…

Domínio inexprimível d’Ópio e lume

Que nunca mais, em cor, hei-de habitar…

*

Tapetes doutras Pérsias mais Oriente…

Cortinados de Chinas mais marfim…

Áureos Templos de ritos de cetim…

Fontes correndo sombra, mansamente…

*

Zimbórios-panteões de nostalgias…

Catedrais de Ser-Eu por sobre o mar…

Escadas de honra, escadas só, ao ar…

Novas Bizâncios-alma, outras Turquias…

*

Lembranças fluidas… cinza de brocado…

Irrealidade anil que em mim ondeia…

– Ao meu redor eu sou Rei exilado,

Vagabundo dum sonho de sereia…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

Publicat de: Dan Caragea | 13/01/2017

Mário de Sá-Carneiro, Taciturn / Taciturno

TACITURN

În mine-i Aur încrustat cu pietre rare,

Sinistru-n sunete de bronz medievale –

Sufletu-mi giuvaer cu raze sclipitoare,

Potir triunghiular de rituri infernale.

*

Iar în lăuntrul meu s-au ferecat armuri,

Vizierele de fier strivit-au dulci Prințese.

Regala stirpe de eroi de vechi bravuri

În mine și-a lăsat blazoane, prăzi alese.

*

Crai-nou heraldic peste-avânturi stacojii,

Și umiliri de crin, brocart răzbunător;

Bazilici de plictis, crispări de-armurării,

Trofee mari de jasp, însemn amăgitor…

*

Podul nedeslușit al lui Am-fost-cândva

A ruginit – și-acum nu pot să-l mai coboare…

Șanțuri adânci în Vag, crenel ce ar mai vrea

Războinici zori de zi, prin tabere-n uitare…

*

Prin lungi saloane ferecate mă străbat,

Uriașe săli de tron cu densități sporite;

Tapiserii de-Arras sunt dorul destrămat,

Divanurile,-n jur, neliniști obosite…

*

Imperiu-apune mov la simpla-mi renunțare,

Capricii de satin dintr-un dispreț astral…

Prohoduri de eroi în doru-mi feudal

Cu remușcări ce sunt terase înspre mare…

*

TACITURNO

Há Oiro marchetado em mim, a pedras raras,

Oiro sinistro em sons de bronzes medievais –

Joia profunda a minha alma a luzes caras,

Cibório triangular de ritos infernais.

 

No meu mundo interior cerraram-se armaduras,

Capacetes de ferro esmagaram Princesas.

Toda uma estirpe real de heróis de outras bravuras

Em Mim se despojou dos seus brasões e presas.

 

Heráldicas – luar sobre ímpetos de rubro,

Humilhações a lis, desforços de brocado;

Basílicas de tédio, arneses de crispado,

Insígnias de Ilusão, troféus de jaspe e Outubro…

 

A ponte levadiça e baça de Eu-ter-sido

Enferrujou – embalde a tentarão descer…

Sobre fossos de Vago, ameias de inda-querer –

Manhãs de armas ainda em arraiais de olvido…

 

Percorro-me em salões sem janelas nem portas,

Longas salas de trono a espessas densidades,

Onde os panos de Arrás são esgarçadas saudades,

E os divãs, em redor, ânsias lassas, absortas…

 

Há roxos fins de Imperio em meu renunciar –

Caprichos de cetim do meu desdém Astral…

Há exéquias de heróis na minha dor feudal –

E os meus remorsos são terraços sobre o Mar…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

brancusi_sinea

„relativement, tel que moi – C. Brâncuși”

În anii de liceu, prin 1973 sau 1974, pe când îl vizitam aproape zilnic pe V. G. Paleolog, prietenul și marele arhivar al lui Brâncuși, am văzut pentru prima oară, în biroul acestuia din Craiova, o carte amețitoare: „Témoignages sur Brancusi” (Paris, 1967), de Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Ionel Jianu. Atunci am citit pentru prima oară eseul lui Eliade intitulat „Brâncuși și mitologiile”. Acesta conținea una din cele mai răscolitoare povești, pe care am „redescoperit-o”, prin 2003 sau 2004, într-o versiune spaniolă. Am să o traduc din spaniolă (iertare cititorului pentru că nu am reușit să intru în posesia traducerii românești, a Ninei Stănculescu, apărută în 1997) considerând-o o poveste exemplară pentru toți cei care se află poate, ca și mine, într-o neostoită căutare a sinelui.

Înainte însă de a spune povestea, m-ar bucura să știu că reflectați, fie și pentru câteva clipe, asupra acestui desen al lui Brâncuși, pe care V. G. Paleolog l-a tradus mai poetic, „Sinea mea, oarecum”, și pe care mulți l-au comentat în fel și chip. Dar ceea ce nu se poate nega este că această nesfârșită căutarea a sinelui este, ca și în analiză, o adâncire spiralică în noi înșine printr-o „rană simbolică” sau printr-o vulnerabilitatea a ființei lăuntrice.

Iată ce ne spune Eliade:

„Voi aminti acum un singur exemplu, povestea rabinului Eisik din Cracovia, pe care indianistul Heinrich Zimmer a extras-o din Khassidischen Bücher, de Martin Buber. Acest pios rabin, Eisik din Cracovia, a avut un vis care îl îndemna să meargă până la Praga, unde, sub marele pod care ducea la castelul regal, ar găsi o comoară ascunsă. Visul s-a repetat de trei ori și rabinul s-a hotărât în cele din urmă să plece. Odată ajuns la Praga, a găsit podul, numai că acesta era păzit zi și noapte de santinele. Eisik nu a îndrăznit să sape. În timp ce tot dădea târcoale, a atras atenția căpitanului paznicilor care l-a întrebat cuviincios dacă a pierdut ceva. Cu vorbe simple, rabinul îi povesti visul. Ofițerul izbucni în râs: «Sărmanul de tine! Chiar ți-ai tocit sandalele făcând un drum atât de lung din pricina unui vis? Ce om cu scaun la cap se poate încrede într-un vis?» Dar și ofițerul auzise în visele sale un glas. «Un glas care îmi vorbea de Cracovia și care îmi poruncea să merg acolo și să găsesc o mare comoară în casa unui rabin pe nume Eisik, Eisik fiul lui Jakel. Comoara s-ar fi aflat într-un ungher prăfuit, îngropată în spatele sobei». Dar ofițerul nu dădea nici un pic de crezare glasurilor auzite în vise. Ofițerul era un om cu scaun la cap. Rabinul se plecă în fața acestuia, îi mulțumi și se întoarse grăbit la Cracovia. Săpă în ungherul uitat din casă și descoperi comoară care a pus capăt sărăciei sale.”

„În consecință – comentează Heinrich Zimmer –, adevărata comoară, cea care pune capăt încercărilor și mizeriei noastre, nu se află niciodată departe, ci zace îngropată în cel mai îndepărtat ungher al casei noastre, adică a propriei noastre ființe. Ea se află în spatele sobei, centrul dătător de viață și de căldură care ne guvernează întreaga existență, în inima inimii noastre, iar singurul lucru pe care ar trebui să îl facem este să săpăm acolo. Dar nu e mai puțin adevărat că numai după o călătorie pioasă pe un tărâm îndepărtat, într-o țară străină, pe noi meleaguri, ni se poate revela semnificația aceste voci interioare care ne călăuzește căutarea. Și acestui fapt ciudat și persistent i se adaugă un altul, și anume că înțelesul misterioasei noastre călătorii interioare ne va fi revelat de un străin, un om al altor credințe și aparținând altui neam.”

Probabil că mulți dintre noi știu prea bine și pe pielea lor că uneori trebuie să pleci la capătul lumii pentru ca să înțelegi că adevărata bogăție se află, cu adevărat, acasă.

Alteori, buimaci și neliniștiți, trebuie să facem un prea lung și străin ocol pentru ca drumul vieții să ajungă la calea spre sufletul liniștit al obârșiei și al pioaselor amintiri ale copilăriei, asociate mereu mamei, primelor iubiri, prietenilor și simțirilor celor mai profunde ale memoriei noastre afective.

De foarte puține ori însă ne dăm seama că, purtând o discuție cu un om simplu, un neștiutor sau un străin poate, dar tocmai de aceea atins de harul zicerii înțelepte, viața noastră o poate coti înspre bine, într-un fel nedeslușit, așa cum ne place să socotim că este destinul.

Oricum și oricare ar fi această preumblare în căutarea sinelui, mă încăpățânez să cred că ea este, la urma urmei, descoperirea lumii noastre în lume. Oriunde ar fi această din urmă lume.

 

Publicat de: Dan Caragea | 14/09/2016

AURELIAN RĂZVAN IONESCU

L-am cunoscut într-o seară pe când treceam agale, tăifăsuind cu un prieten portughez, pe lângă Galeria „Orizont”. Era aproape de ora închiderii, dar artistul se afla încă înăuntru, împreună cu soția, doamna Ruth Ionescu. Nu mai știu ce am vorbit atunci, eram cu toții în vervă și plini de entuziasm, și așa s-a scurs mai bine de un ceas. La plecare, am schimbat cărți de vizită și ne-am propus să ne revedem. Și ne-am revăzut. M-a invitat, de mai multe ori, acasă, la câte o cină „gourmet”, cum nu am mai mâncat nicăieri în București. Visam, pe vremea aceea, cu câțiva prețuitori de artă, la o galerie online și ne-am făcut cu Răzvan planuri despre o posibilă expoziție în Portugalia. Nu a fost să fie. În ultimii ani am pierdut legătura, dar ceva în suflet mi-a rămas nemistuit și nu mi-a mai dat pace. Acum, când vestea morții lui a venit ca din senin, mă gândesc la cât de neisprăviți suntem noi oamenii și cum lăsăm ca uitarea să-și țeasă vălul ei nestrăveziu ce ne acoperă mințile.

Arta lui Răzvan Ionescu m-a stârnit din prima clipă, privind-o prin geamul uriaș al galeriei. O osmoză subtilă între grafică și pictură, o creație intelectuală, impregnată de cultură, veche și nouă, deopotrivă. Amintiri de papirusuri descoperite prin biblioteci, de hărți medievale, de texte criptice ne vin instantaneu în minte privindu-i Orașele ‒ regăsite, suprapuse. Un pictor al planului. Și al textului, ca țesătură, ca semioză. Orașele lui A. R. Ionescu sunt, în fapt, cartografii onirice. Nu avem de-a face cu peisaje, ci cu acel gen de reprezentări pe care le regăsim în anluminuri sau pe frescele mânăstirilor. Toate ne vorbesc de vestigii, de cetăți ce sfidează timpul. Dar reveria mea continuă: visez să-i văd lucrările expuse pe pereți netencuiți, din piatră robustă, aici în Iberia, la capătul lumii, și unde începe și Lumea lui.

A absolvit Academia de Arte „Nicolae Grigorescu” în 1976. Este laureat al „Premiului pentru pictură” al UAP (2005). Lucrările sale sunt prezente in colecții din Romania, Austria, Suedia, Germania, Israel, Franța, Spania, Italia, Olanda, Canada, Liban și Coreea de Sud.

 

LICĂRIRE

În ceasuri molcome, autumnale ‒

În chinuit amurg ce se petrece ‒

Sufletul meu e însăși apa rece

În amfore de aur… între cristale…

*

VISLUMBRE

A horas flébeis, outonais‒

Por magoados fins de dia ‒

A minha Alma é água fria

Em ânforas d’Ouro… entre cristais…

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

FANATISM

Mi-e inima, văzându-te, sfârșită.

Orbiți mi-s ochii că te pot privi!

Nu ești doar rațiunea mea de-a fi,

Pentru că ești chiar viața mea trăită!

*

Nu văd nimic, astfel înnebunită…

Și trec prin lume ca să pot citi,

Iubite, -n cartea ființei tale vii

Povestea de atâtea ori citită!

*

„Fragil e totu-n lume, trecător…”

Când îmi spun asta, al harului izvor

Prin gura lui divină mi-a grăit!

*

Își spun, privind spre tine-ngenuncheată:

„Ah! Pot să piară lumi și astre-odată,

Căci ești ca Domnul: început, sfârșit!”

*

FANATISMO

Minh’alma, de sonhar-te, anda perdida.

Meus olhos andam cegos de te ver.

Não és sequer razão do meu viver

Pois que tu és já toda a minha vida!

*

Não vejo nada assim enlouquecida…

Passo no mundo, meu Amor, a ler

No mist’rioso livro do teu ser

A mesma história tantas vezes lida!…

*

„Tudo no mundo é frágil, tudo passa…

Quando me dizem isto, toda a graça

Duma boca divina fala em mim!

*

E, olhos postos em ti, digo de rastros:

„Ah! podem voar mundos, morrer astros,

Que tu és como Deus: princípio e fim!…”

*

(Dan Caragea, „Antologia poeziei portugheze”, Edinter, București, 1990; traducere revăzută)

Older Posts »

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: